Fragment din TUNELE 3!

Din pacate abia astazi am descoperit e-mailul trimis de doamna Roxana Petrescu, PR al editurii Corint. Si acum, fara sa mai lungesc vorba, am sa va ofer fragmentul promis!

Freefall_cover

Tunele 3

În cădere liberă

Partea întâi

Mai aproape, mai departe

Capitolul întâi

– Hîîîrrrrf, gemu Chester Rawls încetişor, ca pentru sine. Gura îi era atât de uscată, încât, pentru câteva momente, nu reuşi să vorbească. Hai, mamă, lasă-mă în pace, te rog, reuşi el să articuleze într-un final, alintându-se.

Simţea o gâdilătură la gleznă, exact ca cea pe care i-o făcea mama sa atunci când el nu reuşea să reacţioneze la soneria ceasului şi să se dea jos din pat. Ştia că va fi gâdilat întruna, până arunca pătura de pe el şi începea să se pregătească pentru şcoală.

– Te rog, mamă, mai lasă-mă cinci minute, se rugă el ţinându-şi ochii închişi.

Se simţea atât de epuizat, încât îşi dorea să zacă acolo cât de mult se putea, savurând fiecare clipă a răgazului. În realitate, de multe ori se prefăcea că nu aude soneria doar fiindcă ştia că mama lui avea să vină negreşit ca să se asigure că s-a trezit.

Preţuia momentele în care îşi deschidea ochii şi o găsea lângă el, aplecată la capătul patului său. Îi iubea vioiciunea şi zâmbetul, la fel de luminos ca soarele dimineţii. Şi era aşa de fiecare dată, indiferent cât de devreme trebuia să se trezească. „Sunt o persoană matinală”, proclama ea cu voioşie, „spre deosebire de morocănosul de taică-tău, care are nevoie de câteva ceşti de cafea înainte să-şi vină în fire.” Pe urmă arbora o mină fioroasă, îşi împingea umerii spre înainte şi începea să mormăie ca un urs rănit, iar Chester o imita până când izbucneau amândoi în râs.

Chester zâmbea. Mirosul îl lovi însă drept în moalele capului, ştergându-i surâsul de pe faţă.

– Îh, mamă, ce-i asta? E greţos! exclamă el, incapabil să îşi explice miasma care îl înconjura.

Imaginea mamei sale dispăru însă imediat, de parcă ar fi închis cineva televizorul. Îl cuprinse pe dată frica şi deschise ochii.

Întuneric.

– Poftim? murmură el.

Era înconjurat de un întuneric impenetrabil, aproape solid. Zări însă ceva cu coada ochiului – o strălucire stinsă. De ce o fi atât de întuneric aici? se întrebă. Deşi nu putea vedea nici cel mai mic amănunt care să îi confirme că se găseşte în dormitorul său, mintea îi lucra frenetic pentru a-l convinge că se află acasă. Oare lumina aceea vine de la fereastră? Iar mirosul… poate că a dat ceva în foc pe aragazul din bucătărie? Ce se întâmplă?

Miasma era foarte intensă. Mirosea a sulf, dar parcă mai simţea ceva… izul acru al putreziciunii. Amestecul îi umplea nările şi îi făcea stomacul să i se urce până în gât. Încercă să îşi ridice capul pentru a privi mai bine în jur. Nu reuşi – îl reţinea ceva –, aşa cum, de fapt, nici mâinile şi picioarele nu îi erau libere. Întregul corp îi era ţintuit. Se gândi întâi că paralizase. Reuşi să nu strige, dar respiră repede de câteva ori, încercând să îşi alunge teroarea. Îşi spuse că, de vreme ce nu îşi pierduse sensibilitatea, nici măcar la extremităţi, nu avea cum să fi paralizat. Îşi dădu apoi seama cu uşurare că putea să îşi mişte degetele de la mâini şi de la picioare, deşi doar foarte puţin. Părea că se înfipsese într-un material dur şi rigid.

Iar îl gâdila ceva la gleznă, ca şi cum închipuirea mamei sale ar fi fost încă acolo, imaginea ei licărindu-i din nou în minte.

– Mamă? spuse el nesigur.

Gâdilătura se opri, iar el auzi un sunet grav, pătruns de jale. Nu părea să fie uman.

– Ce-i asta? Cine-i acolo? somă el întunericul.

Se auzi ceea ce era fără îndoială un mieunat.

– Bartleby? strigă el. Tu eşti, Bartleby?

În momentul în care rosti numele pisicii, în minte îi reveniră deodată, cu o claritate extremă, evenimentele petrecute pe marginea Porului. Icni când îşi aminti cum el, Will, Cal şi Elliott fuseseră încolţiţi de către Limitatori la marginea unui imens hău căruia i se spunea Porul.

– O, Dumnezeule, se văită Chester. Îşi văzuseră moartea cu ochii în înfruntarea aceea cu soldaţii Styx. Era ca o frântură de coşmar, una care refuza să se estompeze chiar şi după ce se trezise. Îi era atât de proaspătă în minte, de s-ar fi petrecut cu doar câteva minute în urmă.

Îşi aminti apoi şi mai multe.

– Oh, Iisuse, murmură el rememorând momentul în care Rebecca, fata Styx ce fusese infiltrată în familia lui Will, dezvăluise că avea o soră geamănă identică. Surorile îşi bătuseră fără milă joc de Will şi povestiseră cu o plăcere plină de cruzime cum plănuiesc să ucidă mulţimi întregi de suprasoli folosind un virus mortal, Dominion. Gemenele îi spuseseră lui Will să se predea, dar fratele acestuia, Cal, ieşise din ascunzătoare, plângându-se că vrea să meargă acasă.

Îşi aminti apoi de ploaia de gloanţe care îl secerase pe băiat.

Cal era mort.

Pe Chester îl trecură fiorii, dar se forţă să îşi amintească ce se întâmplase în continuare. În minte îi reveni imaginea prietenului său Will – îşi întindea mâna către el, în timp ce Elliott ţipa şi erau legaţi cu toţii de o frânghie. Chester ştiu pe dată că mai existau speranţe… dar de ce? De ce mai aveau speranţe?… asta nu-şi putea aminti. Se aflau într-o situaţie disperată, fără cale de scăpare. Mintea lui Chester era atât de confuză, încât avu nevoie de secunde bune ca să îşi pună ordine în gânduri.

Da! Asta era! Elliott voia să încerce să îi ducă în interiorul Porului… Încă mai aveau timp… Ar fi putut să scape.

Totul luase însă o întorsătură catastrofală. Strânse din pleoape, de parcă retina i-ar fi suferit încă de pe urma strălucirii produse de explozii, în vreme ce erau bombardaţi cu obuzele trase de tunurile imense ale Limitatorilor. Retrăi sentimentul neplăcut al pământului care se cutremura sub el şi îşi mai aminti ceva – imaginea tulbure a lui Will aruncat în aer şi zburând pe deasupra capului său, dincolo de marginea Porului.

Îşi aduse aminte şi de panica nebună cu care el şi Elliott încercaseră să se opună căderii în gol spre care îi trăgea greutatea corpurilor lui Cal şi lui Will. Totul fusese în zadar, fiindcă erau legaţi unul de celălalt, şi, până să se dumirească, se prăbuşeau cu toţii în vidul întunecat al Porului.

Îşi aminti acum vântul nemilos şi continuu care aproape că îi tăiase răsuflarea… şi strălucirile unei lumini roşii, urmate de o căldură incredibil de intensă… dar acum…

Dar acum…

…acum ar fi trebuit să fie mort.

Şi atunci ce era asta? Unde naiba se afla?

Bartleby mieună din nou, iar Chester simţi pe faţă răsuflarea caldă a pisicii.

– Bartleby, chiar tu eşti, nu-i aşa? întrebă şovăitor Chester.

Capul imens al animalului se afla la doar câţiva centimetri de el. Bineînţeles că trebuia să fie Bartleby. Chester uitase că şi pisica alunecase în Por împreună cu ei… şi iat-o acum aici.

Chester simţi o limbă umedă şi aspră pe obraz.

– Termină! strigă el. Încetează!

Bartleby începu să îl lingă însă cu şi mai mult zel, încântat că îl face pe Chester să reacţioneze.

– Dă-te de pe mine, pisică tâmpită! ţipă Chester din ce în ce mai enervat.

Problema nu era doar că nu reuşea să oprească animalul, ci şi faptul că limba lui Bartleby era aspră ca şmirghelul şi, de fiecare dată când îl lingea, îi provoca durere. Înnoindu-şi eforturile de a se elibera, Chester se zbătu cu furie, răcnind din răsputeri în tot acest timp.

Ţipetele nu îl afectară deloc pe Bartleby, aşa încât Chester nu mai avu altă soluţie decât să şuiere şi să scuipe furios. În cele din urmă, funcţionă, iar motanul se retrase.

Liniştea şi întunericul îl învăluiră din nou.

Încercă s-o strige pe Elliott şi apoi pe Will, deşi nu ştia dacă vreunul dintre ei supravieţuise căderii. Stomacul i se înnoda de groază la gândul că ar putea fi singurul rămas în viaţă, în afară de pisică, bineînţeles. Gândul ăsta – ideea că ar putea fi singur cu animalul acela imens şi plin de bale – îi făcu şi mai rău.

Ideea îi veni de parcă l-ar fi lovit cineva în cap cu o minge de crichet: poate, printr-un miracol, aterizase chiar pe fundul Porului. Îşi aminti ce le spusese Elliott: nu numai că avea un diametru de aproape un kilometru, dar era şi atât de adânc, încât se spunea că un singur om reuşise să se caţere înapoi şi să iasă din el. Îşi pierdu controlul şi începu să tremure pe cât de tare îi permitea substanţa invizibilă în care se blocase. Trăia cel mai îngrozitor coşmar.

Era îngropat de viu!

Trupul îi era blocat într-un fel de mormânt care luase forma corpului său, undeva în măruntaiele Pământului. Cum avea să iasă din Por şi să ajungă din nou la suprafaţă? Era mult mai jos decât fusese vreodată în Adâncuri – acolo unde crezuse că nu pot exista condiţii mai grele. Perspectiva întoarcerii acasă la părinţi şi la o viaţă confortabilă şi previzibilă se îndepărtase şi mai mult.

– Te rog, nu vreau decât să mă duc acasă, bolborosi pentru sine, după care, asaltat de valuri alternative de groază şi claustrofobie, fu scăldat într-o transpiraţie rece.

Cum stătea însă acolo, auzi în minte o voce firavă care îi spunea să nu se abandoneze în ghearele fricii. Încetă să se mai văicărească. Ştia că trebuie să se elibereze de substanţa aceea precum cimentul în care se blocase, pentru ca apoi să îi poată găsi pe ceilalţi. Era posibil să aibă nevoie de ajutorul său.

După zece minute de încordări, întinderi şi relaxări ale muşchilor, reuşi să îşi elibereze parţial capul şi să îşi poată mişca întrucâtva un umăr. Începu apoi să îşi încordeze muşchii braţelor, producând un sunet dezgustător, de aspiraţie, iar unul din braţe i se eliberă brusc din materialul buretos şi lipicios.

– Aşa da! strigă el.

Deşi nu îşi putea mişca prea mult mâna, îşi îngădui un răgaz ca să îşi pipăie faţa şi pieptul. Dădu şi de curelele rucsacului şi desfăcu ambele catarame, gândindu-se că în felul acela îşi sporea şansele de a se elibera. Pe măsură ce se concentra la deblocarea restului corpului, icnind şi oftând, se încălzi din ce în ce mai mult din cauza efortului de a face aceste minuscule mişcări. Parcă evada dintr-o mlaştină. Cu toate acestea, se părea că tactica lui funcţionează.

La mulţi kilometri deasupra lui Chester, pe marginea Porului, bătrânul Styx se uita în adâncurile întunecate, scăldat de apa care cădea neîncetat în jurul său. Undeva în depărtare urlau câţiva câini.

Deşi faţa îi era brăzdată de riduri adânci, iar părul îi era vârstat cu şuviţe albe, anii nu îl slăbiseră deloc. Corpul său înalt şi slab era încordat ca un arc pe sub haina lungă de piele, încheiată până la gât. Prinzând o licărire fugară de lumină, ochii îi străluciră ca două bucăţi de cărbune bine lustruit. Emana prin toţi porii o senzaţie de putere care părea să umple întunericul înconjurător şi să îl subjuge.

Făcu un semn din mână şi lângă el veni un alt bărbat. Cei doi rămaseră umăr la umăr chiar pe marginea hăului. Acest al doilea Styx semăna izbitor cu bătrânul, deşi chipul său nu era încă ridat, iar părul îi era atât de negru, pieptănat pe spate şi strâns la ceafă, încât ar fi putut fi cu uşurinţă confundat cu o caschetă.

Bărbaţii, membri ai unei rase secrete numite Styx, investigau un incident care se desfăşurase cu puţin timp în urmă. Un incident în care bătrânul Styx îşi pierduse nepoatele gemene, care fuseseră aruncate peste marginea Porului.

Deşi ştia că erau puţine şanse ca vreuna dintre fete să mai fie în viaţă, pe faţa bătrânului Styx nu se putea citi nicio urmă de tristeţe sau de suferinţă din cauza pierderii suferite, în timp ce îşi lătra comenzile într-un ritm sacadat.

Limitatorii din spatele lui începură să se agite ca să îi îndeplinească ordinele. Aceşti soldaţi, un detaşament specializat care se antrena în Adâncuri şi executa operaţiuni clandestine la suprafaţă, purtau uniforme maroniu-cenuşii – jachete groase şi pantaloni căptuşiţi –,  în ciuda temperaturilor ridicate din adâncul Pământului.

Pe feţele lor prelungi se citeau nepăsarea şi concentrarea. Unii dintre ei priveau prin vizoarele de noapte ale puştilor în adâncul Porului, în timp ce alţii coborau globuri luminoase legate de frânghii, pentru a cerceta partea de sus a pereţilor. Era puţin probabil ca gemenele să fi reuşit să se agaţe de ceva şi să scape cu viaţă, dar bătrânul Styx trebuia să fie sigur.

– Aţi găsit ceva? se răsti el în limba lui, scoţând un amestec de sunete aspre, nazalizate. Cuvintele se rostogoliră în jurul Porului şi apoi urcară pe panta din spatele său, acolo unde alţi soldaţi, cu eficienţa lor obişnuită, demontau deja tunurile imense care provocaseră atâta distrugere în acel loc.

10 thoughts on “Fragment din TUNELE 3!

  1. Cand cand cand ? Nu m-am uitat cand apare. Am luat primul volum- pura curiozitate. Al doilea pentru ca vroiam sa stiu cum se termina.. si al treilea pentru ca nu s-a terminat odata ! Vreau sa spun, cartea in sine imi place.. dar ma asteptam la ceva mai scurt.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s