Fragment din ATHERTON #2: Rauri de foc!

Dat fiind faptul ca nu am mai postat de mult timp ceva pe blog, m-am gandit sa revin spectaculos… ei, nu chiar. Oricum, mai jos este, dupa cum anunta si titlul, un fragment – mai exact primul capitol – din RAURI DE FOC, cartea a doua a seriei de succes ATHERTON, scrisa de PATRICK CARMAN. De ce am ales sa fac traducerea aceasta. Pai pentru ca vad ca editura CORINT JUNIOR, in ciuda faptului ca aduce pe piata romaneasca titluri din ce in ce mai bune si mai numeroase (Va multumesc ca existati!) publica mai greu unele continuari. Oricum, sper sa va placa!

ATHERTON: Râuri de foc

Patrick Carman

– Capitolul 1 –

EDGAR SE ÎNTOARCE ACASĂ

Era miezul nopţii când Edgar intră în dumbrava de smochini. O linişte grea plutea în aer, iar el se întreba dacă toata lumea dormea, inconştientă de pericolul ce se apropia. Mergând, atingea trunchiurile copacilor pentru a se orienta în întuneric. Deşi fusese plecat doar câteva zile avea ciudatul sentiment se întorsese după o absenţa îndelungată.

Primi paşi pe care îi făcu prin livada îi reamintiră lui Edgar de sentimentul care îl încerca după furişarea în casa, în urma unei nopţi de căţărare. Cât de mult timp trecuse de când înălţimile se conturau neclar, mult deasupra, pe pilonul de stânca. Nu-şi mai amintea cu siguranţă. Şi când se căţărase – cu adevărat – ultima dată, sus, în lumina amurgului, împotriva unui zid interzis? Nici asta nu-şi mai amintea. Timpul părea sa-şi fi pierdut valoarea.

– Nu mai face nici un pas!

Edgar îngheţă. Cineva sări dintr-un copac chiar în faţa lui. Se lăsase pierdut într-un vârtej ameţitor de gânduri şi emoţii, iar acum era prins.

Nu exista nicio sursă de lumină, ci doar acel întuneric obscur, însă Edgar putea distinge un bărbat ce purta un ciomag într-o mană şi o piatra în cealaltă. Dar îi părea ca el cunoaşte dumbrava mai bine decât oricine şi ar fi putut scăpa rapid dacă ar fi dorit, mai ales noaptea.

– Edgar? întrebă bărbatul. Şchiopătând asemenea unui iepure şi încercând să prindă o raza de lumină printre copaci îl văzuse în sfârşit pe cel din faţa sa

– Eu sunt, zise Edgar. Cei doi se cunoşteau din vedere, dar nimic mai mult.

– Am lipsit o vreme, dar acum m-am întors. Sunt unele lucruri pe care oamenii din sat trebuie sa le cunoască. Mă poţi lăsa să trec?

Bărbatul lăsă ciomagul pe care îl purta să-i atârne pe lângă picior şi privi cu atenţie printre ramurile joase ale copacilor, după care ochii i se opriră din nou asupra băiatului.

– Să nu te aştepţi ca totul să fie la fel ca atunci când ai plecat, bâigui bărbatul. Era obosit şi silit sa-i spună unui ţânc veştile rele.

– Du-te pe acolo. Toiagul său indica satul. Edgar îl urmări pe om cum îşi ascunde piatra într-un buzunar şi urcă greoi printre crengi. În timp ce băiatul trecu pe lângă copac omul vorbi.

– E adevărat că ai urcat până în vârful Muntelui şi înapoi?

În întuneric Edgar afirmă cu o mişcare scurtă a capului.

– Da, am făcut-o.

– Şi până in adâncuri – în Deşert – ai coborât şi acolo?

– Da, răspunse Edgar. Se părea că vestea aventurii sale se împrăştiase.

– Nu te cred, mormăi bărbatul. Si chiar nu o credea. Era atât de mult până jos si atât de dificil de escaladat. Nu părea posibil ca cineva – mai ales un băiat de unsprezece sau doisprezece ani – să poate să coboare.

Edgar merse mai departe, cuprins dintr-o dată de dorinţa de a-şi termina cât mai repede misiunea pentru a se putea întoarce la Dr. Kincaid şi Vincent. Avu două întâlniri similare cu cea de dinainte de-a lungul drumului, în care bărbaţi săreau din copaci, îl chestionau şi îl lăsau să treacă. Fiecare dintre ei îl cunoştea pe Edgar din vedere, daca nu după nume. Fusese un orfan liniştit din dumbrava, un bun muncitor, un chip familiar. Circulau zvonuri despre recentele sale peregrinări care erau greu de crezut. Când Edgar ajunse pe platoul din faţa satului, observă un număr surprinzător de bărbaţi treji şi femei mişcându-se în lumina torţelor aprinse. Nu îl văzu pe Domnul Ratikan printre ei şi începu sa se întrebe unde se ascundea stăpânul dumbrăvii.

Edgar se înaintă şi striga printre săteni:

– Sunt eu, Edgar!

Un grup mic se apropie, cu o singură torţa arzândă printre ei şi curând în cele doua grupuri se striga în faţă şi în spate pe măsură ce spaţiul dintre ele se închidea.

– Edgar?

– Da, eu sunt!

– Unde te-ai ascuns?

Când Edgar nu răspunse o altă întrebare umplu golul de linişte.

– Ai văzut-o pe Isabel?

Aceasta întrebare l-a înspăimântat. Când întâlni grupul, văzu că bărbatul care ţinea torţa era Charles, tatăl lui Isabel

– Ai văzut-o, Edgar? întrebă el, îndoindu-se pe un genunchi. Charles ştia că fiica sa îl plăcea pe băiat şi sperase că cei doi erau împreună.

– Nu am mai văzut-o de mult timp, spuse Edgar. Unde este?

Charles avea expresia unui om pentru care ultima speranţă pierise.

– A dispărut, zise el. Vocea îi era plină de durere.

– Ce vrei sa spui?

Charles se ridică, iar băiatul îşi dădu seama că bărbatul purta o povară insuportabilă. O linişte de mormânt se lăsă peste tablou. Edgar se gândi frenetic la toate locurile unde Iabel ar putea fi; nu putea accepta faptul că ea era pierdută. Charles îşi puse braţul în jurul umerilor băiatului si grupul începu să meargă înapoi, spre sat.

– Unde ai fost? întrebă Charles, oprindu-se şi privind în jos spre Edgar. Există zvonuri despre un băiat care s-a căţărat…

Edgar respira adânc preţ de câteva clipe, simţind mirosul dumbrăvii, înainte de a răspunde. Locul mirosea uscat, plin de praf, făcându-i respiraţia să i se întretaie din cauza reliefului unei lumii lipsite de apa, din care ştia prea bine că nu putea scăpa. Şi mai era ceva. Deşi era întuneric, simţea un oarecare disconfort la gândul de a privi în sus şi a vedea că Muntele nu mai există. Fără stânci, pericolul stătea la pândă atât în faţa cât şi în spatele dumbrăvii, în moduri neştiute până atunci şi toate pentru că lumea Atherton-ului era acum plată.

– Am fost în vârf, înainte ca Muntele să se prăbuşească, spuse Edgar. Şi am fost în adâncuri, înainte ca Deşertul să se ridice. Edgar privi spre locul unde odată se înălţa Muntele.

– Dar cred că toate acestea sunt legende acum, pentru că toate stâncile au dispărut. Cumva, avea un sentiment diferit, ca şi cum Charles ar fi vrut să-l creadă.

Continuară să meargă sub coroana copacilor şi când ajunseră la ruinele rămase din sat, un mic grup se adună în jurul unui foc – Charles, Edgar şi alţi câţiva. Băiatul le-a spus tot ceea ce ştia, nelăsând nimic pe dinafară. A fost surprins să vadă că oamenii ştiau deja despre Curăţători, deşi descrierea lui Edgar despre mărimea şi cruzimea lor îi făcu să tresară. La rândul său, Edgar află despre decesul Domnului Ratikan şi bătălia purtată cu Muntele, informaţii noi pe care cu greu îi venea a le crede.

Dar până şi aflarea morţii Domnului Ratikan pălea în comparaţie cu vestea dispariţiei lui Isabel. Edgar întrebă de nenumărate ori despre ea – unde fusese văzută ultima oară, cu cine vorbise, orice era cunoscut. Cu cât afla mai multe, cu atât avea senzaţia că nu era doar vie, ci şi însoţită de cineva. Bănuia că Isabel îl găsise pe Samuel – prietenul său de pe Munte – şi că împreună plecaseră într-un loc unde nu ar fi trebuit să se aventureze.

Sursa