The Hobbit: The Battle of the Five Armies (movie review)

the-hobbit-the-battle-of-the-five-armies-first-poster-hdWhere does your journey end? se întreaba Gandalf în trailer-ul pentru ultimul film din saga Middle-Earth. Iar eu răspund: călătoria se sfârşeşte în cel mai bun film văzut de mine de la ultimul Harry Potter. Şi ce călătorie a fost!

[VOR FI CATEVA SPOILERE; NIMIC MAJOR, DAR E BINE DE STIUT]

Peter Jackson ne aduce pe câmpul de luptă one last time printr-o introducere care te transpune direct în acţiunea filmului. Aceasta este concluzia, scopul pentru care primele două filme au avut acel building, şi nimic nu dezamăgeşte. Dragonul Smaug nimiceşte tot ce îi iese în cale, iar bogăţia muntelui acum eliberat atrage atenţia tuturor popoarelor Pământului de Mijloc. Elfi, orci şi oameni – toţi vor pentru diferite motive să pună mâna pe locul de baştină al gnomilor.

Dacă au existat plângeri în legătură cu faptul că nimeni nu moare în primele filme, acum acele plângeri ar trebui să fie amuţite. There is death and a hell lot of it.

Un moment cheie (şi poate cel mai frumos realizat din tot filmul) este lupta dintre Sauron şi Cei Nouă împotriva lui Galadriel, Saruman, Gandalf şi Elrod. Uluitoare scenă!the-hobbit_the-battle-of-the-five-armies_belgian-posters-2

Ca de altfel tot filmul. Efectele speciale care te lasă cu gura căscată sunt la ele acasă.

În privinţa scenelor de luptă, acestea sunt apropiate de magnitudinea celor din Stăpânul Inelelor şi, partea cea mai bună, ne oferă o privire mai bună la modul cum luptă o armată de elfi (my personal favourite :D). Pur şi simplu stai şi te întrebi cum s-a filmat aşa ceva.

Showtime-ul meu de la 14:20 la IMAX AFI a fost sold out. Am văzut oameni certându-se pe bilete la intrare :)) So dacă (sau mai bine zis când) intenţionaţi să vedeţi filmul, aveţi grijă să vă rezervaţi locurile dinainte.

Nota dată de mine: 10/10

Regizor: Peter Jackson

Producător/Studio: Warner Bros

The Hobbit/Lord of the Rings Legacy trailer:

Anunțuri

Tunele 5: Spirala, de Roderick Gordon & Brian Williams

Cop_Tunele_5_SpiralaDintr-un motiv sau altul nu am citit Tunele 5 până acum. Ştiu că la un moment dat cumpărasem cartea, apoi nu am mai gasit-o şi când am văzut-o pe raft în trecerea mea rapidă pe la Gaudeamus am pus mâna pe ea. Iubesc la nebunie seria asta scrisă de cei doi autori britanici şi cum în ultima vreme m-am cam lăsat de fantasy şi de citit în general (cu excepţia Percy Jackson, la care o sa fac un series review în curând), mă aşteptam ca Spirala să reaprindă scânteia. Şi a facut-o, dar nu atât de intens pe cât credeam eu.

Recenzia nu va coţine multe spoilere, având în vedere că vreau să vă spun părerea mea despre carte, nu să fac un rezumat (pentru asta vizitaţi Wikipedia). Aşadar, majoritatea scenelor descrise se petrec în Suprasol, unde sunt introduse o grămadă de personaje, mai mult sau mai puţin interesante şi se organizează ofensiva contra planului major al Styx. Totodată, facem cunoştinţă cu femeile Styx, care sunt de fapt clasa conducătoare, lucru asupra căruia autorii au mai oferit indicii în volumele anterioare.

Aşa, acum că am facut şi o mică prezentare, să revenim la păreri. Ce mi-a plăcut: stilul de a scrie e fantastic ca întotdeauna, realist, mult peste scriitorul tău obişnuit de fantasy.

Însă sunt unele lucruri care nu prea m-au fericit. Ca de exemplu, faptul că majoritatea carţii descrie acţiunea din Suprasol. Motivul pentru care am ajuns să iubesc seria asta atât de mult este acel fior al descoperirii. TunnelsDeeperFreefall. Primele trei cărţi din serie sunt perfecte şi la fel e şi o mare parte din a patra. Însă Spirala abandonează aproape complet acet plan şi faptul că acţiunea este foarte redusă comparativ cu volumele anterioare, nu ajută deloc. Practic, ai o carte de peste 500 de pagini care ar fi avut un ritm mai bun dacă ar fi fost redusă cam la 350. Întregul roman se simte ca prima dintre cele două părţi ale unei ecranizări, pe care Hollywood-ul le adoră atât de mult în ultima vreme. Tunele 5 pregăteşte terenul pentru Terminal, ultima cate din serie, la care am început deja să citesc (şi care după doar 30 de pagini îmi place deja mai mult ca Spirala).

O altă problemă o am cu traducerea. Sunt chestiutele micute care se schimba de la carte la carte şi care mă calcă pur şi simplu pe nervi. Dacă tot aţi făcut greşeala de a renunţa la Dan Doboş, macar menţineţi acelaşi traducător pentru restul seriei, god damn it!

O ultimă chestiuţă se leaga de chiar ideea de fantasy. Chiar daca Tunele face parte din acest gen, cei doi autori menţin totuşi o faţadă destul de realistă pe parcursul volumelor. Însă totul e lăsat baltă în cartea a cincea, când vine vorba de Styx. Nu e vorba ca mi-a displăcut întorsătura situaţiei, dar e prea brusc şi prea mult. Face totul să pară neverosimil şi cumva forţat.

Acum, nu vreau să se înţeleagă că acesta e o recenzie negativă. Nici pe departe: a doua parte a cărţii e foarte bună. Dar comparativ cu celelalte romane, Spirala decade puţin.

Titlul românesc: Tunele 5: Spirala

Titlul original: Spiral

Editura românească: Corint Junior

Nota dată de mine: 8/10 

The Hunger Games: Mockingjay – Part 1 (Movie Review)

Well, sincer, nu plănuiam să văd Mockingjay – Part 1 in cinematografe deoarece am citit cartea si stiu ce se întâmpla în prima jumătate – cam nimic. Şi totuşi… primele două filme au fost bune. So I gave it a try. And it was a MIXED BAG.

Prima parte din finalul plănuit de Lionsgate Studios are unele momente foarte bune, printre care şi (după mine) si cea mai buna scena a seriei [SPOILERS]: scena cu barajul (care apare şi în trailer), având „The Hanging Tree” pe fundal este perfect realizata.

Din păcate, sunt foarte puţine astfel de momente. Materialul de adaptat nu e cine ştie ce şi este atât de evident în unele momente cât de întins este filmul.

Din punct de vedere vizual, se vede bugetul. MJ1 are cea mai frumoasă cinematografie dintre toate adaptările seriei până acum.

Jocul actoricesc este fantastic. Hemsworth încearcă să fie mai ok şi reuşeşte, Lawrence e buna ca întotdeauna, Moore e fantastică, dar cel mai surprinzătoar este cât de incredibil de bun e Hutcherson. Absolut toate scenele lui sunt perfect jucate până la final. Great job! Nu mă aşteptam.

De menţionat faptul că, cel puţin pentru mine, Mockingjay Part 1 nu se aseamănă deloc cu The Hunger Games şi Catching Fire. Este o dramă cu accente întunecate, direcţionată mai mult către un public adult, decât către obişnuitul teen fanbase.

La ora 9:30 seara, sala în care am văzut filmul era cam 70% plină şi din reacţiile de la sfârşit au fost mulţi care au fost dezamagiţi. La un moment dat, un tip din faţa a strigat  „Daţi-ne banii înapoi!” ( lol ) şi mai târziu am auzit o discuţie de genul [SPOILERS]: „Au văzut că le merge cu primele filme şi acum împart totul în două. Tot ce a făcut [Katniss] în tot filmul a fost să doboare două avione. În rest nimic.” Şi cumva îi dau dreptate. Poate că unele cărţi ar trebui împarţite în mai multe filme, dar pentru Mockingjay chiar nu era cazul.

Dar e mai bine să vedeţi şi să judecaţi singuri. 😀

Nota dată de mine este: 7/10

INTERSTELLAR (Movie Review)

So, so… nu am mai postat de multă vreme şi am tot promis că o să revin şi o să fiu constant. Şi o fac din nou. De această dată revin cu o recenzie pentru space opera lui Christopher Nolan, Interstellar.

Acum , pentru cei nefamiliari cu Nolan, el este regizorul capodoperei cinematografice Inception si al trilogiei The Dark Knight. So the man is a genius! Aşa ca am avut aşteptări mari de la Interstellar. SF-ul este genul meu preferat în materie de filme şi având în vedere că tot ce ştie Hollywood-ul zilele astea e remake, after remake, after sequel, after prequeal after fuck knows what, atunci când văd un astfel de proiect îmi saltă inima de bucurie.

În concluzie, mi-am rezervat frumos bilet la AFI IMAX (chiar merită, iar preţurile mi se par mai mult decât rezonabile) şi m-am pus pe aşteptare. Într-un final, vine ziua binecuvântată.

Interstellar mi s-a părut mai mult decât un film. A fost o experienţă. La o durată de cam 3 ore, ai crede că o să simţi macar uneori că filmul se lungeşte fără motiv, dar nu e aşa.

Acum, dacă aţi văzut trailerele pentru proiectul lui moş Nolan, probabil că aţi observat că nu se dezvăluie prea mult. Şi bine se face, pentru că a doua parte a poveştii este, în cele din urmă, motivul pentru care Interstellar e probabil cel mai ambiţios film din ultimii ani.

Două teme sunt prevalente: locul omului în Univers şi ideea de iubire care transcende limitele spaţiului şi ale timpului. Poate suna pompos şi pretenţios, dar dupa vizionare îţi dai seama ce stare majoră de mindfuck ţi-a lăsat Chris Nolan cu nişte idei aparent simple.

Ideea centrala este urmatoarea: omenirea a ajuns la punctul (inevitabil) în care a distrus planeta în aşa măsură că singura soluţie rămâne găsirea unui nou loc pe care să-l distrugem… oops, I mean căruia să-i spunem „casă”. Nu o să ofer spoilere. Dacă le vreţi, intraţi pe orice alt site. Nu, scopul acestui articol e să vă convingă să vedeţi un film bun.

Trecând pe partea tehnică, efectele sunt fantastice, aşa cum era şi de aşteptat de la o producţie de 165 milioane de dolari.

Acting-ul e top notch. Anne Hathaway e fantastică, Jessica Chastain e formidabila ca întotdeauna şi până şi M. McConaughey e bun (iar eu nu prea îl înghit de obicei). O surpriză plăcută e Mackenzie Foy, cea care a jucat-o pe Renesmee în Twilight şi care o interpretează pe fiica lui Coop (McConaughey). Great, great acting skills!

Revenind pe partea artistică, pregatiţi-vă să vă holbaţi la creditele de încheiere cu trei cuvinte bine întipărite în minte: WHAT. THE. FUCK?! De asemenea, pregătiţi-vă să vă certaţi (şi eventual să vă luaţi la bătaie) cu persoana alături de care aţi mers la cinema, în legăură cu scopul şi twist-ul filmului (chiar o să vă dea mult de gândit).

Una peste asta, the best movie of the year!

Nota dată de mine: 10/10

THE MAZE RUNNER, de James Dashner (series review)

Huh… that was a long and awesome journey! Inainte sa incep recenzia in sine (sau recenziile, pentru ca voi tratata fiecare carte separat), tin sa mentionez ca THIS IS SOME AMAZING SHIT! Pe bune acum, a fost uimitor cum am devorat prima carte, am trecut (ce-i drept, putin mai lent) prin a doua si am terminat-o pe a treia chiar mai repede decat pe prima. Am auzit ca Dashner a scos si un prequel, pe care-l voi citi cu siguranta, dar, cum se pare ca nu are legatura directa cu personajele din trilogie, il voi trata separat, intr-o alta recenzie.

Back to THE MAZE RUNNER, a fost cu siguranta cea mai buna serie de tip „dystopian” pe care am citit-o vreodata. Si da, stiu ca in acea categorie intra si THE HUNGER GAMES si ca probabil multi ma crucifica in gand chiar acum, dar seria lui Dashner are ceva in plus fata de trilogia lui Collins: indrazneala de nu indulci lucrurile de dragul incadrarii cartilor intr-o anumita categorie de varsta (plus un final mai putin cretin dezamagitor decat cel din MOCKINGJAY).

Si acum sa incepem (a, si vor fi spoilere inca din prima recenzie, lucru inevitabil avand in vedere ca protagonistul este un tip care si-a pierdut orice amintire pana la evenimentele descrise in roman).

The_Maze_Runner_coverTHE MAZE RUNNER (book 1)

Well, tin sa spun ca am inceput cartea pentru simplul motiv ca mi-a placut trailer-ul filmului, care va aparea undeva prin septembrie; dar o sa discut despre asta putin mai incolo.

THE MAZE RUNNER incepe cu Thomas, care se trezeste intr-un lift. Da, nimic mai simplu. Doar ca nimic nu mai e simplu cand usile se deschis, iar el ajunge inconjurat de o gramada de tipi necunoscuti, cam de varsta lui, si descopera ca se afla in centrul unui labirint gigantic (acest centru fiind numit the Glade) din care se incearca a se gasi o iesire de ani buni. Si, cireasa de pe tort, nimeni nu-si aminteste nimic despre lumea de afara, despre familiile lor sau despre ei insisi. Doar prenumele care, descopera curand, nici macar nu le apartin.

Si uite asa isi incepe James Dashner poveste despre labirintul aparent fara iesire, pe care anumite persoane alese, Runners, il strabateau in fiecare zi, in speranta de a  gasi o iesire, si il cartografiau pentru ca, am uitat sa va spun, zidurile sale se miscau zilnic. Claie peste gramada, labirintul este plin de creaturi hidoase (un fel de combinatie intre biologie si tehnologie) numite Grievers, care ieseau la vanatoare (de obiecei) doar noaptea, cand patru usi gigantice separau restul labirintului de centru sau, de sus-numitul Glade (si nu, nu am de gand sa fac traducerea lucrurilor astea pentru ca ar iesi niste chestii complet ridicole).

Un alt lucru de mentionat pentru intelegerea povestii este ca prin liftul pe care l-am amintit mai sus veneau, pe langa provizii si alte lucruri necesare glader-ilor, cei care deveneau rezidenti in uriasul labirint. Cate un baiat in fiecare luna. Si, aparent, Thomas este ca toti ceilalti. Asta pana cand, la doar o zi dupa sosirea lui, usile liftului se deschid pentru a descoperi un oaspete neasteptat: o fata, Teresa. Si mai bizar: el pare sa-l cunoasca. Si-si aminteste lucruri. Lucruri oribile despre ei, despre ceea ce facusera. Despre cum, dupa cate se pare, tot labirintul era doar un urias test, iar ei nu erau mai mult decat niste cobai. Si, cel mai rau lucru, despre cum ei erau chiar arhitectii acelei monstruozitati.

Si da, am spus ca vor fi spoilere!

Revenind la THE MAZE RUNNER, lucrurile o iau razna complet cand, brusc, lucrurile se schimba in rau (foarte rau), iar evadarea din labirint ajunge sa fie unica optiune pentru supravietuire.

250px-The_Scorch_Trials_coverTHE SCORCH TRIALS (book 2)

Cartea a doua incepe chiar de unde s-a terminat prima. O sa incerc sa scurtez totul, pentru a nu oferi rezumatul si a face pe oricine interesat sa citeasta trilogia lui Dashner sa renunte la idee.

Asa ca voi spune doar ca a doua carte este o completare mult mai alerta a primeia, dar tocmai acest lucru o face sa-si piarda cumva din calitate. Pe cand primul volum se axeaza din greu pe personaje, al doilea se invarteste in jurul actiunii si a scopului urmatit de protagonisti. Desi nu am sa dezvalui care este acesta, o sa mentionez ca aflam in sfarsit de ce trilogia este considerata o distopie si care era scopul labirintului si al testului…. sau testelor.

Autorul isi pastreza modul lucid, chiar rece de a scrie. Descrie foarte vivid lucrurile si evenimentele, oricat de sangeroase sau morbide ar fi acestea. Si demonstreaza iar si iar ca se indeparteaza mult de scriitorul tipic ce Young Adult novels. Atat de mult incat am ajuns sa trag o paralela intre modul sau de a gandi si scrie si cel al lui George R.R. Martin. Nimeni nu este in afara pericolului in trilogia lui Dashner si asta imi place la nebunie. Deci nu va atasati prea mult de personaje 😀

The_Death_CureTHE DEATH CURE (book 3)

Ultimul volum, pe care l-am terminat acum mai putin de o ora, se dovedeste (la o privire de ansamblu) o incheiere satisfacatoare (in mare parte), chiar daca teribil de frustranta pe alocuri (ca tot vorbeam mai devreme de stilul martinian…) .

Cartea incepe in forta si dupa ce treci de jumatate iti dai seama ca toate sperantele pe care le aveai cu privire la volum inainte sa incepi sa citesti sunt trase in teapa de autor (ceea ce e si de bine si de rau – de bine pentru ca imprevizibilitatea e mereu bine-venita; de rau pentru ca e al naibii de frustrant!!). Personajele mor unul cate unul, in moduri mai mult sau mai putin „epice”, iar la final Dashner arata un big „fuck you” cititorului. Daca veti citi, veti intelege despre ce vorbesc. Insa cred ca tocmai asta m-a facut atat avid sa sa-mi arat aprecierea pentru munca autorului. E bine sa vezi ca exista autori de bestseller-uri care nu dau doi bani pe ceea ce se asteapta de la ei 😀

So, cititi, cititi, cititi! It’s… well, just awesome!

Si pentru ca am mentionat filmul mai devreme, aveti in continuare trailer-ul:

THE MAZE RUNNER trailer

https://www.youtube.com/watch?v=64-iSYVmMVY

UNDERCURRENT, de Paul Blackwell

16113611Dupa o lunga absenta si cu sperante de mai bine pentru viitor… wow, asta a sunat pompos…:D Oricum, revin cu o recenzie la o carte pe care am devorat-o in cateva ore. Este vorba de UNDERCURRENT, de Paul Blackwell, un… SF (desi nu va veti da seama de asta decat la sfarsit) bine scris cu un final… discutabil.

Cartea este de aici. Nu e o librarie online, dar Book Storage Unit vinde carti foarte variate (atat in engleza, cat si in romana) la preturi accesibile, asa ca numai de bine, avand in vedere cum au crescut in Romania in ultimii ani preturile. So, if you have a minute, you should definitely check it out.

Revenind la cartea de fata, UNDERCURRENT debuteaza cu situatia dificila in care se gaseste Callum, aflat pe patul de spital, in coma, in urma unei „calatorii” neprevazute peste coama unei cascade. Chiar inainte sa se trezeasca, protagonistul este aproape ucis, iar dupa ce isi revine din coma care durase cateva zile, descopera ca lumea s-a intors cu „fundul in sus”. Brusc, orasul sau, Crystal Falls, s-a transformat dintr-o atractie turistica intr-un loc mohorat, cladiri au disparut, el este un star in echipa de fotbal a liceului sau, desi nu are niciun fel de aptitudini in acest sens, parintii sai sunt iar impreuna, desi se despartisera cu ceva vreme in urma, iar fratele sau mai mare, Cole, „a pain in the ass” (de inteles 😀 ) este acum paralizat.

Lumea in care se trezeste Callum nu mai este a lui, iar el este singurul care pare sa realizeze acest lucru. Iar Callum (sau Cal) pe care toata lumea si-l aminteste nu este genul de om cu foarte multi prieteni. Insa Callum trebuie sa se comporte exact la fel, alfel consecintele ar putea fi grave…

Acum, dupa aceasta miniprezentare, pot sa sar la partea proasta a cartii: finalul. De fapt nu sfarsitul in sine este problema, ci faptul ca situatia in care sunt lasate lucrurile este un fel de „what the fuck”, iar autorul nu pare ca intentioneaza sa scrie o continuare. Practic vorbind, volumul lui Paul Blackwell este excelent scris pana la ultimele cateva pagini, unde autorul pare sa se fi gandit: „Am scris destul, hai sa inchei mai repede!” Si exact asta face. Ingramadeste o concluzie in cateva randuri, trecand peste faptul ca in carte NU exista un punct culminant (si chiar daca volumul este bine scris si te tine in priza, tot e nevoie de existenta unui astfel de moment).

Oricum, per total, daca dati vreodata peste carte, nu ezitati. Poate fi o lectura placuta in masina  (ca in cazul meu) sau inainte de culcare.

Titlu: Undercurrent

Autor: Paul Blackwell

Editura: Harper Teen

Nota data de mine: 8/10

Recomandare serial (5): DA VINCI’S DEMONS

Salutare tuturor! Eu sunt Alex sau Alexei (cum vreţi) şi de acum înainte voi publica articole pe acest blog în legătură cu diverse chestii.

M-am decis să încep cu o categorie pe care Răzvan a lăsat-o în paragină: cea a recomandărilor de seriale. Acum, eu-s un mare amator de seriale şi le prefer filmelor pentru că durează mai mult. Iar dacă sunt bune, normal că-mi place să ştiu cât mai multe. Dacă nu-s bune… ca la fiecare lucru, există şi-o parte proastă.

da-vincis-demons-posterAşa, primul serial pe care-l voi recomanda este unul nou, apărut anul acesta. Evident, din titlu v-aţi dat seama deja despre ce e vorba: DA VINCI’S DEMONS.  Tot la fel de evident este şi că producţia are în centru viaţa lui Leonardo da Vinci, mai exact timpul său petrecut în Florenţa şi legăturile pe care acesta le-a avut cu puternica familie Medici.

Acum să nu vă gândiţi că serialul este unul biografic. Nici pe departe. De fapt, cam singurul lucru pe care l-au respectat producătorii este contextul istoric… şi nici pe el în totalitate.

Leonardo din serial nu are aproape nimic în comun cu cel din realitate. Iar realitatea istorică este schimbată frecvent.

***SPOILER***

Un exemplu în acest sens este episodul 6 (cred) al primului sezon, în care da Vinci are o întrevedere cu Vlad Ţepeş… da, aţi auzit… sau citit bine. Evident, Ţepeş este prezentat mai degrabă ca Dracula. Sunt şi câteva informaţii istorice, deşi într-o mică parte greşite (Vlad NU  a fost prinţul Transilvaniei…). Oricum, domnitorul valah se autodescrie ca fiind un slujitor al lui Lucifer, care l-a ajutat, se pare, să scape din temniţele turcilor. Se face o referire la cetatea Poenari, unde se desfăşoară întâlnirea, care nu seamănă cu cel din realitate, iar ţinuturile peste care domneşte Ţepeş sunt veşnic întunecate şi sinistre. BUHUHU!

***SPOLER***

Cu toate acestea, serialul s-a dovedit a fi supercaptivant. Am urmărit toate cele 8 episoade ale primului sezon într-o zi, ceea ce spune multe, având în vedere că am un deficit de atenţie. Sezonul al doilea va debuta în aprilie anul viitor.da-vincis-demons-573275l

Din distribuţie fac parte Tom Riley, Laura Haddock (da, salivăm deja :)) şi Gregg Chillin, iar regia a fost asigurată în mare parte de David S. Goyer, cunoscut pentru munca sa în universul DC Comics (THE DARK KNIGHT & MAN OF STEEL).

Vizual, DA VINCI’S e un festin, chiar dacă nu respectă neaapărat convenţiile vremii: de exemplu, vestimentaţia pare luată dintr-un magazin şic din zilele noastre. Dar asta nu schimbă faptul că, luate în totalitate, scenele arată foarte mişto.  

Ca un plus, descrierea de pe Cinemagia sună cam aşa:

Serialul urmăreşte poveştile nespuse despre viaţa lui Leonardo Da Vinci în anii săi petrecuţi în Florenţa Renascentistă. În vârstă de 25 de ani, artist, inventator, spadasin, amant, visător şi idealist, el se lupta cu graniţele propriului său timp şi realităţi, pe măsură ce începe nu numai să vadă viitorul, dar să-l şi inventeze.

Nu prea mult, dar te face curios… sau cel puţin m-a făcut pe mine.

Ca un avertisment de final, dacă sunteţi pudici nu încercaţi să urmăriţi. DA VINCI’S DEMONS este o producţie în genul GAME OF THRONES sau SPARTACUS, deci e ceva conţinut pentru adulţi pe-acolo. Hmm… dar când a oprit asta pe cineva? 🙂

Da Vinci’s Demons trailer

SKY ON FIRE (MONUMENT 14 #2), de Emmy Laybourne

După ce prima carte m-a lăsat cumva prins între wow şi meh, a doua parte din seria MONUMENT 14, scrisă de Emmy Laybourne, a clarificat anumite lucruri şi a adus ceea ce îi lipsea, în principal, naraţiunii: un mod matur de a scrie.

monument-14-2Deoarece nu pot face o recenzie fără să mă refer la evenimentele din romanul întâi, articolul de faţa va conţine spolilere. Aşa ca, dacă vă trece prin cap să daţi o şansă seriei, mai bine nu citiţi mai departe.

SKY ON FIRE continuă povestea puştilor prinşi într-un uriaş magazin universal, în timp ce afară apocalipsa face ravagii. La finalul primului volum, după ce îşi dau seama că locul nu mai este sigur, cei paisprezece se hotărăsc să încerce să ajungă la Denver unde, se zvonea, oamenii erau ridicaţi de elicoptere şi duşi departe de dezastrul toxic provocat de scurgerea de chimicale de la NORAD. Însă, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, protagoniştii ajung să se despartă, unii rămânând în supermagazin, iar ceilalţi încercându-şi norocul cu autobuzul care îi adusese la început acolo.

Astfel, cartea a doua se structurează pe două planuri, surprinse prin ochii lui Dean, personajul principal din primul roman, şi prin cei ai fratelui său, Alex (care pleacă spre Denver). Acesta a fost unul dintre lucrurile care mi-au plăcut la SKY ON FIRE. Aflăm astfel mai multe despre lumea de afară şi despre prăpădul cauzat de schimbarea bruscă a mediului. Aceasta este descrisă ca un loc întunecat şi periculos, plin de criminali, hoţi, şi, cel mai important, de aerul care are efecte diferite asupra fiecărei persoane în parte, în funcţie de grupa lor sangvină.

Ceea ce a făcut lectura plăcută a fost ritmul rapid care i-a lipsit volum 1, plus pierderea explicaţiilor agasante, copilăreşti, semn că, poate, autoarea şi-a dat seama că persoanele care îi citesc cartea nu sunt bătute-n cap.

De asemenea, numărul situaţiilor în care personajele iau decizii stupide, de neînţeles, s-a redus semnificativ, ceea ce nu e decât de bine.

Per total, SKY ON FIRE  a fost o carte bună, lucru datorat, probabil, şi faptului că aşteptările mele nu au fost prea mari. Nu-mi mai rămâne decât să aştept anul viitor pentru următoarea parte.

Titlul original: Monument 14: Sky on fire

Autor: Emmy Laybourne 

Editura: Feiwel & Friends

Număr de pagini: 212

Nota dată de mine: 8/10

MONUMENT 14, de Emmy Laybourne

Monument14_LoMama ta te avertizează că o să pierzi autobuzul; îl poate deja vedea apropiindu-se. Iar tu nu te opreşti să o îmbrăţişezi şi să-i spui că o iubeşti. Nici nu-i mulţumeşti pentru că este un părinte bun şi înţelegător. Bineînţeles că nu pur şi simplu cobori scările cât poţi de repede şi o iei la fugă.

Dar dacă aceea ar fi ultima oară când o vei vedea? Atunci începi să-ţi doreşti să te fi oprit şi să fi făcut toate acele lucruri. Poate chiar ai vrea să fi pierdut autobuzul.

Dar autobuzul înainta rapid, aşa că am fugit…

În volumul de debut al lui Emmy Laybourne, paisprezece copii de vârste diferite se refugiază într-un uriaş magazin universal în timp ce afară o serie de evenimente, începând cu o furtună de grindină şi încheindu-se cu o masivă vărsare de chimicale, schimbă imaginea lumii aşa cum o ştiau.

Sinopsisul de mai sus şi coperta reprezintă motivul pentru care am pus mâna pe cartea scrisă de Emmy Laybourne. Şi sunt fericit că am făcut-o, deşi romanul este departe de a fi perfect.

După cum se poate deduce şi din scurta prezentare, volumul prezintă lupta pentru supravieţuire a unui grup (format din adolescenţi, elevi în şcoala primară şi copii de gradiniţă) care, surprins de o furtună de grindină de o violenţă fără precedent, îşi caută adăpost în interiorul unui magazin universal. În acest timp, condiţiile în lumea de afară continuă să se înrăutăţească, pornind de la tsunami-uri care lovesc coastele şi culminând cu o catastrofică scurgere de chimicale a căror sursă este NORAD (Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială), care au un efect diferit asupra fiecărei persoane, în funcţie de grupa lor sangvină (astfel, unii devin ucigaşi monstruoşi, alţii sunt cuprinşi de o stare avansată de paranoia sau pier din cauza unui tip de hemoragie, în timp ce ultima grupă rămâne relativ neatinsă, pierzându-şi însă capacitatea de reproducere).

Am spus că romanul este departe de perfecţiune şi am să explic de ce. Primul lucru care nu mi-a plăcut a fost începutul. Practic vorbind, ai două pagini în care sunt introduse personajele (care sunt foarte tipice: Dean, cel din perspectiva căruia se povesteşte, genul de adolescent nepopular – se putea altfel?!, Jake, mister popularitate, erou de fotbal (american), Brayden, batăuşul, Astrid, fata căreia niciun tip nu-i poate rezista etc.), apoi totul o ia razna. Deşi la o carte îmi place un ritm alert, asta mi s-a părut prea de tot.

Apoi mai e şi stilul de a scrie al autoarei. De obicei, când citesc în engleză, îmi e mai greu să mă leg de asta, dar unele secvenţe par scrise de un copil de cinci ani, în timp ce altele sunt chiar foarte bine compuse.

Şi mai e şi marea problemă a explicaţiilor. Din punctul ăsta de vedere am avut uneori impresia că scriitoarea crede că publicul ţintă este format din imbecili şi tocmai de aceea trebuie să explice anumite lucruri ca unor copii de doi ani. I mean WTF?

Trecând peste problemele evidente, cartea are o ideea interesantă şi, după ce ai trecut de primele 50 de pagini, te ţine pur şi simplu lipit. Având în vedere că ador romanele şi filmele cu temă apocaliptică, MONUMENT 14 şi-a făcut treaba. Şi cum am deja şi al doilea volum al seriei, SKY ON FIRE, plus cele două scurte cărţi adiţionale, trei recenzii la cărţile lui Emmy Laybourne probabil o să urmeze.

Titlul original: Monument 14

Autor: Emmy Laybourne 

Editura: Feiwel & Friends

Număr de pagini: 294

Nota dată de mine: 7,7/10

PACIFIC RIM – recenzia filmului

O să încep prin a spune ca acest film a fost prima mea experienţă IMAX… şi a fost un adevărat succes. Şi asta nu numai datorită efectelor speciale, care au fost off the charts.

pacific-rim-poster-banner

Încă de când a apărut primul trailer, filmul a devenit cel mai aşteptat de către mine pentru acest an şi pe buna dreptate. Adică sunt roboţi uriaşi luptând cu nişte creaturi gigantice. Ce ai mai putea vrea?! Şi fiindcă tot am menţionat dimensiunea combatanţilor, let me say this: prima scena în care apare un Kaiju e colosala. 3D-ul e frumos lucrat şi pur şi simplu nu te poţi abţine să nu te dai puţin înapoi la apariţia monstrului. Iar acestă impresie de big things se menţine pe tot parcursul filmului. Adică este genul de peliculă cu un buget uriaş (190 de milioane de dolari) care chiar îşi justifică preţul. Cinematografia este grandioasă, ceea ce ajută enorm la realizarea scopului de bază, care era acelaşi cu al oricărui alt film: transpunerea publicului în universul surprins.

Iar universul din PACIFIC RIM este cel al unui viitor nu foarte îndepărtat, unde lumea noastră a fost schimbată pentru totdeauna de apariţia unui portal în adâncurile Oceanului Pacific, din care au început să apară creaturi de mărimi colosale, denumite Kaiju (termenul pentru monstru în limba japoneză). După ce oamenii realizează că mijloacele de luptă convenţionale sunt inutile, apare programul Jaeger (termenul pentru vânător în germană), care se concretizează prin construirea unor maşinării pe măsura invadatorilor, care să lupte cu aceştia. 12

Când legiuni de creaturi monstruoase extraterestre, numite Kaiju, încep să răsară din adâncul oceanelor, izbucneşte un război care curmă milioane de vieţi şi epuizează resursele umanităţii. Pentru a face faţă uriaşilor Kaiju, s-au realizat un tip special de arme: roboţi giganţi, numiţi Jaeger, care sunt controlaţi simultan de doi piloţi ale căror minţi sunt sincronizate printr-un pasaj neural numit Drift. Dar, pe măsură ce inamicii capătă putere cu fiecare atac, chiar şi roboţii Jaeger sunt lipsiţi de apărare în faţa nemiloşilor Kaiju.

În pragul înfrângerii, forţele apărătoare ale umanităţii n-au de ales şi cer ajutorul a doi oameni greu de văzut ca eroi – un fost pilot căzut în dizgraţie (Charlie Hunnam) şi ucenica sa (Rinko Kikuchi) – care, în echipă, conduc un robot Jaeger ce părea depăşit. Împreună sunt ultima şansă a omenirii în faţa apocalipsei.

Guillermo del Toro, nominalizat la Oscar pentru filmul Labirintul lui Pan a regizat SF-ul de acţiune după scenariul scris de el în colaborare cu Travis Beacham, după un concept al lui Beacham. Thomas Tull, Jon Jashni, del Toro şi Mary Parent au produs filmul, Callum Greene a fost producător executiv, iar Jillian Zask coproducător.

În Cercul de Foc joacă Charlie Hunnam, actorul din serialul Sons of Anarchy, Idris Elba, care a jucat în Thor, Rinko Kikuchi, nominalizată la Oscar pentru rolul din Babel, Charlie Day, din Şefi de Coşmar, Rob Kazinsky, Max Martini, Clifton Collins Jr., Burn Gorman şi Rob Perlman, din filmele Hellboy. Din echipa din culise a lui del Toro fac parte directorul de imagine laureat al premiului Oscar, Guillermo Navarro (Labirintul lui Pan), scenografii Andrew Neskoromny şi Carol Spier, Peter Amundson şi John Gilroy, montaj, şi designerul Kate Hawley. Muzica a fost compusă de Ramin Djawdi. Supervizorii de efecte vizuale au fost John Knoll şi James E. Price, iar supervizorul de animaţie Hal Hickel.

Sursa: CineMagia

pacific-rim-poster-banner-053013

Ceea ce mi-a plăcut ce mai mult la povestea din PACIFIC RIM este probabil faptul că producţia celor de la Warner Bros nu surprinde numai o perioadă scurtă de timp, cum fac de obicei filmele de acest gen, ci arată modul în care războiul îşi pune amprenta asupra lumii noastre, vreme de zeci de ani. În felul acesta, cel ce vizionează ajunge să fie interesat de soarta personajelor şi a lumii în sine.

Un alt lucru surprinzător şi totodată plăcut este faptul că secvenţele de luptă, numeroase, nu dau niciodată impresia de prea mult. Pur şi simplu te lasă cu sentimentul de vreau mai mult. De asemenea surprinzător, cel puţin pentru mine, a fost jocul actoricesc excelent. Nu mă aşteptam la asta, având în vedere că, în afară de Idris Elba, nu auzisem de niciunul dintre actori până acum.

Per total, PACIFIC RIM, you are AWESOME! So, dacă aveţi ocazia să prindeţi filmul în IMAX, go for it! Nu o să fiţi dezamagiţi!

Titlul original: Pacific Rim

Titlul românesc: Cercul de foc

Format: IMAX 3D

Companie producătoare: Warner Bros / Legendary Pictures

Nota dată de mine: 10/10 (deci cel mai bun film de anul ăsta… până acum)

Pacific Rim trailer