Tunele 5: Spirala, de Roderick Gordon & Brian Williams

Cop_Tunele_5_SpiralaDintr-un motiv sau altul nu am citit Tunele 5 până acum. Ştiu că la un moment dat cumpărasem cartea, apoi nu am mai gasit-o şi când am văzut-o pe raft în trecerea mea rapidă pe la Gaudeamus am pus mâna pe ea. Iubesc la nebunie seria asta scrisă de cei doi autori britanici şi cum în ultima vreme m-am cam lăsat de fantasy şi de citit în general (cu excepţia Percy Jackson, la care o sa fac un series review în curând), mă aşteptam ca Spirala să reaprindă scânteia. Şi a facut-o, dar nu atât de intens pe cât credeam eu.

Recenzia nu va coţine multe spoilere, având în vedere că vreau să vă spun părerea mea despre carte, nu să fac un rezumat (pentru asta vizitaţi Wikipedia). Aşadar, majoritatea scenelor descrise se petrec în Suprasol, unde sunt introduse o grămadă de personaje, mai mult sau mai puţin interesante şi se organizează ofensiva contra planului major al Styx. Totodată, facem cunoştinţă cu femeile Styx, care sunt de fapt clasa conducătoare, lucru asupra căruia autorii au mai oferit indicii în volumele anterioare.

Aşa, acum că am facut şi o mică prezentare, să revenim la păreri. Ce mi-a plăcut: stilul de a scrie e fantastic ca întotdeauna, realist, mult peste scriitorul tău obişnuit de fantasy.

Însă sunt unele lucruri care nu prea m-au fericit. Ca de exemplu, faptul că majoritatea carţii descrie acţiunea din Suprasol. Motivul pentru care am ajuns să iubesc seria asta atât de mult este acel fior al descoperirii. TunnelsDeeperFreefall. Primele trei cărţi din serie sunt perfecte şi la fel e şi o mare parte din a patra. Însă Spirala abandonează aproape complet acet plan şi faptul că acţiunea este foarte redusă comparativ cu volumele anterioare, nu ajută deloc. Practic, ai o carte de peste 500 de pagini care ar fi avut un ritm mai bun dacă ar fi fost redusă cam la 350. Întregul roman se simte ca prima dintre cele două părţi ale unei ecranizări, pe care Hollywood-ul le adoră atât de mult în ultima vreme. Tunele 5 pregăteşte terenul pentru Terminal, ultima cate din serie, la care am început deja să citesc (şi care după doar 30 de pagini îmi place deja mai mult ca Spirala).

O altă problemă o am cu traducerea. Sunt chestiutele micute care se schimba de la carte la carte şi care mă calcă pur şi simplu pe nervi. Dacă tot aţi făcut greşeala de a renunţa la Dan Doboş, macar menţineţi acelaşi traducător pentru restul seriei, god damn it!

O ultimă chestiuţă se leaga de chiar ideea de fantasy. Chiar daca Tunele face parte din acest gen, cei doi autori menţin totuşi o faţadă destul de realistă pe parcursul volumelor. Însă totul e lăsat baltă în cartea a cincea, când vine vorba de Styx. Nu e vorba ca mi-a displăcut întorsătura situaţiei, dar e prea brusc şi prea mult. Face totul să pară neverosimil şi cumva forţat.

Acum, nu vreau să se înţeleagă că acesta e o recenzie negativă. Nici pe departe: a doua parte a cărţii e foarte bună. Dar comparativ cu celelalte romane, Spirala decade puţin.

Titlul românesc: Tunele 5: Spirala

Titlul original: Spiral

Editura românească: Corint Junior

Nota dată de mine: 8/10 

INTERSTELLAR (Movie Review)

So, so… nu am mai postat de multă vreme şi am tot promis că o să revin şi o să fiu constant. Şi o fac din nou. De această dată revin cu o recenzie pentru space opera lui Christopher Nolan, Interstellar.

Acum , pentru cei nefamiliari cu Nolan, el este regizorul capodoperei cinematografice Inception si al trilogiei The Dark Knight. So the man is a genius! Aşa ca am avut aşteptări mari de la Interstellar. SF-ul este genul meu preferat în materie de filme şi având în vedere că tot ce ştie Hollywood-ul zilele astea e remake, after remake, after sequel, after prequeal after fuck knows what, atunci când văd un astfel de proiect îmi saltă inima de bucurie.

În concluzie, mi-am rezervat frumos bilet la AFI IMAX (chiar merită, iar preţurile mi se par mai mult decât rezonabile) şi m-am pus pe aşteptare. Într-un final, vine ziua binecuvântată.

Interstellar mi s-a părut mai mult decât un film. A fost o experienţă. La o durată de cam 3 ore, ai crede că o să simţi macar uneori că filmul se lungeşte fără motiv, dar nu e aşa.

Acum, dacă aţi văzut trailerele pentru proiectul lui moş Nolan, probabil că aţi observat că nu se dezvăluie prea mult. Şi bine se face, pentru că a doua parte a poveştii este, în cele din urmă, motivul pentru care Interstellar e probabil cel mai ambiţios film din ultimii ani.

Două teme sunt prevalente: locul omului în Univers şi ideea de iubire care transcende limitele spaţiului şi ale timpului. Poate suna pompos şi pretenţios, dar dupa vizionare îţi dai seama ce stare majoră de mindfuck ţi-a lăsat Chris Nolan cu nişte idei aparent simple.

Ideea centrala este urmatoarea: omenirea a ajuns la punctul (inevitabil) în care a distrus planeta în aşa măsură că singura soluţie rămâne găsirea unui nou loc pe care să-l distrugem… oops, I mean căruia să-i spunem „casă”. Nu o să ofer spoilere. Dacă le vreţi, intraţi pe orice alt site. Nu, scopul acestui articol e să vă convingă să vedeţi un film bun.

Trecând pe partea tehnică, efectele sunt fantastice, aşa cum era şi de aşteptat de la o producţie de 165 milioane de dolari.

Acting-ul e top notch. Anne Hathaway e fantastică, Jessica Chastain e formidabila ca întotdeauna şi până şi M. McConaughey e bun (iar eu nu prea îl înghit de obicei). O surpriză plăcută e Mackenzie Foy, cea care a jucat-o pe Renesmee în Twilight şi care o interpretează pe fiica lui Coop (McConaughey). Great, great acting skills!

Revenind pe partea artistică, pregatiţi-vă să vă holbaţi la creditele de încheiere cu trei cuvinte bine întipărite în minte: WHAT. THE. FUCK?! De asemenea, pregătiţi-vă să vă certaţi (şi eventual să vă luaţi la bătaie) cu persoana alături de care aţi mers la cinema, în legăură cu scopul şi twist-ul filmului (chiar o să vă dea mult de gândit).

Una peste asta, the best movie of the year!

Nota dată de mine: 10/10

THE MAZE RUNNER, de James Dashner (series review)

Huh… that was a long and awesome journey! Inainte sa incep recenzia in sine (sau recenziile, pentru ca voi tratata fiecare carte separat), tin sa mentionez ca THIS IS SOME AMAZING SHIT! Pe bune acum, a fost uimitor cum am devorat prima carte, am trecut (ce-i drept, putin mai lent) prin a doua si am terminat-o pe a treia chiar mai repede decat pe prima. Am auzit ca Dashner a scos si un prequel, pe care-l voi citi cu siguranta, dar, cum se pare ca nu are legatura directa cu personajele din trilogie, il voi trata separat, intr-o alta recenzie.

Back to THE MAZE RUNNER, a fost cu siguranta cea mai buna serie de tip „dystopian” pe care am citit-o vreodata. Si da, stiu ca in acea categorie intra si THE HUNGER GAMES si ca probabil multi ma crucifica in gand chiar acum, dar seria lui Dashner are ceva in plus fata de trilogia lui Collins: indrazneala de nu indulci lucrurile de dragul incadrarii cartilor intr-o anumita categorie de varsta (plus un final mai putin cretin dezamagitor decat cel din MOCKINGJAY).

Si acum sa incepem (a, si vor fi spoilere inca din prima recenzie, lucru inevitabil avand in vedere ca protagonistul este un tip care si-a pierdut orice amintire pana la evenimentele descrise in roman).

The_Maze_Runner_coverTHE MAZE RUNNER (book 1)

Well, tin sa spun ca am inceput cartea pentru simplul motiv ca mi-a placut trailer-ul filmului, care va aparea undeva prin septembrie; dar o sa discut despre asta putin mai incolo.

THE MAZE RUNNER incepe cu Thomas, care se trezeste intr-un lift. Da, nimic mai simplu. Doar ca nimic nu mai e simplu cand usile se deschis, iar el ajunge inconjurat de o gramada de tipi necunoscuti, cam de varsta lui, si descopera ca se afla in centrul unui labirint gigantic (acest centru fiind numit the Glade) din care se incearca a se gasi o iesire de ani buni. Si, cireasa de pe tort, nimeni nu-si aminteste nimic despre lumea de afara, despre familiile lor sau despre ei insisi. Doar prenumele care, descopera curand, nici macar nu le apartin.

Si uite asa isi incepe James Dashner poveste despre labirintul aparent fara iesire, pe care anumite persoane alese, Runners, il strabateau in fiecare zi, in speranta de a  gasi o iesire, si il cartografiau pentru ca, am uitat sa va spun, zidurile sale se miscau zilnic. Claie peste gramada, labirintul este plin de creaturi hidoase (un fel de combinatie intre biologie si tehnologie) numite Grievers, care ieseau la vanatoare (de obiecei) doar noaptea, cand patru usi gigantice separau restul labirintului de centru sau, de sus-numitul Glade (si nu, nu am de gand sa fac traducerea lucrurilor astea pentru ca ar iesi niste chestii complet ridicole).

Un alt lucru de mentionat pentru intelegerea povestii este ca prin liftul pe care l-am amintit mai sus veneau, pe langa provizii si alte lucruri necesare glader-ilor, cei care deveneau rezidenti in uriasul labirint. Cate un baiat in fiecare luna. Si, aparent, Thomas este ca toti ceilalti. Asta pana cand, la doar o zi dupa sosirea lui, usile liftului se deschid pentru a descoperi un oaspete neasteptat: o fata, Teresa. Si mai bizar: el pare sa-l cunoasca. Si-si aminteste lucruri. Lucruri oribile despre ei, despre ceea ce facusera. Despre cum, dupa cate se pare, tot labirintul era doar un urias test, iar ei nu erau mai mult decat niste cobai. Si, cel mai rau lucru, despre cum ei erau chiar arhitectii acelei monstruozitati.

Si da, am spus ca vor fi spoilere!

Revenind la THE MAZE RUNNER, lucrurile o iau razna complet cand, brusc, lucrurile se schimba in rau (foarte rau), iar evadarea din labirint ajunge sa fie unica optiune pentru supravietuire.

250px-The_Scorch_Trials_coverTHE SCORCH TRIALS (book 2)

Cartea a doua incepe chiar de unde s-a terminat prima. O sa incerc sa scurtez totul, pentru a nu oferi rezumatul si a face pe oricine interesat sa citeasta trilogia lui Dashner sa renunte la idee.

Asa ca voi spune doar ca a doua carte este o completare mult mai alerta a primeia, dar tocmai acest lucru o face sa-si piarda cumva din calitate. Pe cand primul volum se axeaza din greu pe personaje, al doilea se invarteste in jurul actiunii si a scopului urmatit de protagonisti. Desi nu am sa dezvalui care este acesta, o sa mentionez ca aflam in sfarsit de ce trilogia este considerata o distopie si care era scopul labirintului si al testului…. sau testelor.

Autorul isi pastreza modul lucid, chiar rece de a scrie. Descrie foarte vivid lucrurile si evenimentele, oricat de sangeroase sau morbide ar fi acestea. Si demonstreaza iar si iar ca se indeparteaza mult de scriitorul tipic ce Young Adult novels. Atat de mult incat am ajuns sa trag o paralela intre modul sau de a gandi si scrie si cel al lui George R.R. Martin. Nimeni nu este in afara pericolului in trilogia lui Dashner si asta imi place la nebunie. Deci nu va atasati prea mult de personaje 😀

The_Death_CureTHE DEATH CURE (book 3)

Ultimul volum, pe care l-am terminat acum mai putin de o ora, se dovedeste (la o privire de ansamblu) o incheiere satisfacatoare (in mare parte), chiar daca teribil de frustranta pe alocuri (ca tot vorbeam mai devreme de stilul martinian…) .

Cartea incepe in forta si dupa ce treci de jumatate iti dai seama ca toate sperantele pe care le aveai cu privire la volum inainte sa incepi sa citesti sunt trase in teapa de autor (ceea ce e si de bine si de rau – de bine pentru ca imprevizibilitatea e mereu bine-venita; de rau pentru ca e al naibii de frustrant!!). Personajele mor unul cate unul, in moduri mai mult sau mai putin „epice”, iar la final Dashner arata un big „fuck you” cititorului. Daca veti citi, veti intelege despre ce vorbesc. Insa cred ca tocmai asta m-a facut atat avid sa sa-mi arat aprecierea pentru munca autorului. E bine sa vezi ca exista autori de bestseller-uri care nu dau doi bani pe ceea ce se asteapta de la ei 😀

So, cititi, cititi, cititi! It’s… well, just awesome!

Si pentru ca am mentionat filmul mai devreme, aveti in continuare trailer-ul:

THE MAZE RUNNER trailer

https://www.youtube.com/watch?v=64-iSYVmMVY

SKY ON FIRE (MONUMENT 14 #2), de Emmy Laybourne

După ce prima carte m-a lăsat cumva prins între wow şi meh, a doua parte din seria MONUMENT 14, scrisă de Emmy Laybourne, a clarificat anumite lucruri şi a adus ceea ce îi lipsea, în principal, naraţiunii: un mod matur de a scrie.

monument-14-2Deoarece nu pot face o recenzie fără să mă refer la evenimentele din romanul întâi, articolul de faţa va conţine spolilere. Aşa ca, dacă vă trece prin cap să daţi o şansă seriei, mai bine nu citiţi mai departe.

SKY ON FIRE continuă povestea puştilor prinşi într-un uriaş magazin universal, în timp ce afară apocalipsa face ravagii. La finalul primului volum, după ce îşi dau seama că locul nu mai este sigur, cei paisprezece se hotărăsc să încerce să ajungă la Denver unde, se zvonea, oamenii erau ridicaţi de elicoptere şi duşi departe de dezastrul toxic provocat de scurgerea de chimicale de la NORAD. Însă, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, protagoniştii ajung să se despartă, unii rămânând în supermagazin, iar ceilalţi încercându-şi norocul cu autobuzul care îi adusese la început acolo.

Astfel, cartea a doua se structurează pe două planuri, surprinse prin ochii lui Dean, personajul principal din primul roman, şi prin cei ai fratelui său, Alex (care pleacă spre Denver). Acesta a fost unul dintre lucrurile care mi-au plăcut la SKY ON FIRE. Aflăm astfel mai multe despre lumea de afară şi despre prăpădul cauzat de schimbarea bruscă a mediului. Aceasta este descrisă ca un loc întunecat şi periculos, plin de criminali, hoţi, şi, cel mai important, de aerul care are efecte diferite asupra fiecărei persoane în parte, în funcţie de grupa lor sangvină.

Ceea ce a făcut lectura plăcută a fost ritmul rapid care i-a lipsit volum 1, plus pierderea explicaţiilor agasante, copilăreşti, semn că, poate, autoarea şi-a dat seama că persoanele care îi citesc cartea nu sunt bătute-n cap.

De asemenea, numărul situaţiilor în care personajele iau decizii stupide, de neînţeles, s-a redus semnificativ, ceea ce nu e decât de bine.

Per total, SKY ON FIRE  a fost o carte bună, lucru datorat, probabil, şi faptului că aşteptările mele nu au fost prea mari. Nu-mi mai rămâne decât să aştept anul viitor pentru următoarea parte.

Titlul original: Monument 14: Sky on fire

Autor: Emmy Laybourne 

Editura: Feiwel & Friends

Număr de pagini: 212

Nota dată de mine: 8/10

Deus Ex: Human Revolution – game trailer

video_games_deus_ex_human_revolution_desktop_1920x1200_hd-wallpaper-1134702I rarely play computer games. Pur şi simplu nu am răbdare pentru ele. Însă dau uneori peste surprize în ceea ce priveşte dorinţa mea de a juca aşa ceva şi astfel de surprize sunt cauzate de trailere ca acesta de mai jos. În privinţa calităţii imaginii, efectelor, soundtrack-ului, trailerul pentru Deus Ex: Human Revolution este mai bun decât majoritatea spoturilor pentru filme!

Visually it’s striking. Ideea şi modul de realizare sunt superbe. Însă efectele de sunet sunt cele care fac din videoclipul de faţă cel mai bun trailer pe care l-am văzut de ceva vreme încoace. Just take a look:

Deus Ex: Human Revolution trailer

Pentru cei interesaţi să afle mai multe despre joc şi temele abordate în el, destul de multe şi suprinzător de serioase şi profunde, click aici.

MONUMENT 14, de Emmy Laybourne

Monument14_LoMama ta te avertizează că o să pierzi autobuzul; îl poate deja vedea apropiindu-se. Iar tu nu te opreşti să o îmbrăţişezi şi să-i spui că o iubeşti. Nici nu-i mulţumeşti pentru că este un părinte bun şi înţelegător. Bineînţeles că nu pur şi simplu cobori scările cât poţi de repede şi o iei la fugă.

Dar dacă aceea ar fi ultima oară când o vei vedea? Atunci începi să-ţi doreşti să te fi oprit şi să fi făcut toate acele lucruri. Poate chiar ai vrea să fi pierdut autobuzul.

Dar autobuzul înainta rapid, aşa că am fugit…

În volumul de debut al lui Emmy Laybourne, paisprezece copii de vârste diferite se refugiază într-un uriaş magazin universal în timp ce afară o serie de evenimente, începând cu o furtună de grindină şi încheindu-se cu o masivă vărsare de chimicale, schimbă imaginea lumii aşa cum o ştiau.

Sinopsisul de mai sus şi coperta reprezintă motivul pentru care am pus mâna pe cartea scrisă de Emmy Laybourne. Şi sunt fericit că am făcut-o, deşi romanul este departe de a fi perfect.

După cum se poate deduce şi din scurta prezentare, volumul prezintă lupta pentru supravieţuire a unui grup (format din adolescenţi, elevi în şcoala primară şi copii de gradiniţă) care, surprins de o furtună de grindină de o violenţă fără precedent, îşi caută adăpost în interiorul unui magazin universal. În acest timp, condiţiile în lumea de afară continuă să se înrăutăţească, pornind de la tsunami-uri care lovesc coastele şi culminând cu o catastrofică scurgere de chimicale a căror sursă este NORAD (Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială), care au un efect diferit asupra fiecărei persoane, în funcţie de grupa lor sangvină (astfel, unii devin ucigaşi monstruoşi, alţii sunt cuprinşi de o stare avansată de paranoia sau pier din cauza unui tip de hemoragie, în timp ce ultima grupă rămâne relativ neatinsă, pierzându-şi însă capacitatea de reproducere).

Am spus că romanul este departe de perfecţiune şi am să explic de ce. Primul lucru care nu mi-a plăcut a fost începutul. Practic vorbind, ai două pagini în care sunt introduse personajele (care sunt foarte tipice: Dean, cel din perspectiva căruia se povesteşte, genul de adolescent nepopular – se putea altfel?!, Jake, mister popularitate, erou de fotbal (american), Brayden, batăuşul, Astrid, fata căreia niciun tip nu-i poate rezista etc.), apoi totul o ia razna. Deşi la o carte îmi place un ritm alert, asta mi s-a părut prea de tot.

Apoi mai e şi stilul de a scrie al autoarei. De obicei, când citesc în engleză, îmi e mai greu să mă leg de asta, dar unele secvenţe par scrise de un copil de cinci ani, în timp ce altele sunt chiar foarte bine compuse.

Şi mai e şi marea problemă a explicaţiilor. Din punctul ăsta de vedere am avut uneori impresia că scriitoarea crede că publicul ţintă este format din imbecili şi tocmai de aceea trebuie să explice anumite lucruri ca unor copii de doi ani. I mean WTF?

Trecând peste problemele evidente, cartea are o ideea interesantă şi, după ce ai trecut de primele 50 de pagini, te ţine pur şi simplu lipit. Având în vedere că ador romanele şi filmele cu temă apocaliptică, MONUMENT 14 şi-a făcut treaba. Şi cum am deja şi al doilea volum al seriei, SKY ON FIRE, plus cele două scurte cărţi adiţionale, trei recenzii la cărţile lui Emmy Laybourne probabil o să urmeze.

Titlul original: Monument 14

Autor: Emmy Laybourne 

Editura: Feiwel & Friends

Număr de pagini: 294

Nota dată de mine: 7,7/10

J.K. Rowling, autoarea seriei HARRY POTTER, publică o nouă carte: THE CUCKOO’S CALLING!

CuckoosCallingCoverCeea ce a devenit o ştire de senzaţie ieri, când a fost publicată de cotidianul THE TELEGRAPH, a dus la propulsarea cărţii scrise de J.K. Rowling sub pseudonim de la poziţia a 4709-a pe primul loc în topul de vânzări al Amazon şi al altor distribuitori.

Înainte de publicarea articolului, cartea scrisă de „Robert Galbraith” a vândut nu mai mult de 1500 de copii, dar a primit calificative excelente pe toate site-urile de specialitate, devenind de azi un bestseller internaţional.

Confruntată cu ştirea, autoarea seriei HARRY POTTER a declarat că ar fi vrut ca secretul să fie păstrat în continuare:  „Being Robert Galbraith has been such a liberating experience… It has been wonderful to publish without hype and expectation and pure pleasure to get feedback under a different name.”

Puteţi găsi sinopsis-ul romanului mai jos:

When a troubled model falls to her death from a snow-covered Mayfair balcony, it is assumed that she has committed suicide. However, her brother has his doubts, and calls in private investigator Cormoran Strike to look into the case.

Strike is a war veteran – wounded both physically and psychologically – and his life is in disarray. The case gives him a financial lifeline, but it comes at a personal cost: the more he delves into the young model’s complex world, the darker things get – and the closer he gets to terrible danger . . .

A gripping, elegant mystery steeped in the atmosphere of London – from the hushed streets of Mayfair to the backstreet pubs of the East End to the bustle of Soho – The Cuckoo’s Calling is a remarkable book. Introducing Cormoran Strike, this is a classic crime novel in the tradition of P. D. James and Ruth Rendell, and marks the beginning of a unique series of mysteries.

O recenzie la carte e şi ea, probabil, pe drum 🙂

THE FABRIC OF SIN, de Phil Rickman

The-Fabric-of-SinCartea autorului britanic Phil Rickman, adusă şi pe piaţa românească de Nemira sub titlul URZEALA PĂCATULUI (o traducere cât se poate de poetică după părerea mea) prezintă toate ingredientele ce compun reţeta unui thriller-horror de succes: crime sângeroase (şi bizare), spirite neliniştite, o casă veche şi cineva dornic să rezolve misterul.

Dar hai s-o luăm… cu sfârşitul. Cea care încearcă elucidarea întâmplărilor ciudate este Merrily Watkins (evident – protagonista), ajutată mai mult sau mai puţin de fiica ei, Jane şi de prietenul acesteia, Lol Turner, cântăreţ de muzică folk.

Casa veche la care m-am referit este Master House, o construcţie medievală, plasată în apropierea graniţei cu Ţara Galilor (chiar daca nu se leagă, uite încă un exemplu al naţionalismului englezesc), care este cumpărată de Ducele de Cornwall cu scopul de a fi restaurată.

Probleme încep atunci când Fuschia, o tânără care ajuta la restaurare, raportează că i s-au întâmplat lucruri ciudate (prin asta se înţelege că este vorba de fapte ce trec de graniţele naturalului). Şi aici intervine eroina, angajată de episcopul de Hereford, a cărei misiune e să cerceteze si să rezolve problema.

Avem parte de o frumoasă descriere (devenită aproape specifică autorilor englezi) a prezentului, cât şi a trecutului, pentru că, după0 câte se pare, manifestările fantomatice au o oarecare legătură cu o veche biserică aflată în apropiere, ridicată de cavalerii templieri (da, uite un alt ingredient al succesului).

Am menţionat la un moment dat şi nişte crime, deci vă voi spune că ele se referă la moartea sus-numitei Fuschia şi a iubitului ei, care reprezintă de fapt unul dintre punctele majore de cotitură ale cărţii (până la acest eveniment, declaraţia tinerei restauratoare nu fusese luată prea în serios de protagonistă, de Merilly, datorită asemenării ei cu una dintre poveştile autorului de ficţiune horror M.R. James, care trăise acolo…).

Oricum, după cum puteţi observa, lucrurile se complică destul de mult, deci voi înceta să mai încerc să vă spun despre întâmplări. E mult mai uşor şi mai plăcut să le descoperiţi voi singuri!

În schimb, vă voi spune ce mi-a plăcut la carte, începând cu stilul de a scrie al lui Phil Rickman, un stil care m-a captivat, în ciuda faptului că uneori se poate observa tendinţa de „a întinde” prea mult lucrurile (de altfel, cartea este destul de stufoasă). Apoi mai este şi modul de construi personajele (aici am avut impresia că uneori autorul de concentrează atât de mult pe eroină, încât uită puţin de celelalte personaje), nu extraordinar de detaliat dar care te face să-ţi pese de soarta lor.

To sum up (cum ar spune englezii), prima carte a lui Rickman pe care am pus mâna s-a dovedit a fi o lectură plăcută, care (folosind deja un clişeu) te ţine în priză şi pe care o pot recomanda cu multă căldură şi altora!

Titlul original: The Fabric of Sin

Titlul românesc: Urzeala păcatului

Autor: Phil Rickman

Editura originală: Quercus

Editura românească: Nemira

Nota dată de mine: 7,5/10

INFERNO, de Dan Brown

384CB8E5-EEDF-8C1A-D20E089B637E0FCCStând şi gândindu-mă bine, cred că aceasta este prima recenzie la o carte scrisă de Dan Brown publicată pe blogul acesta, ceea ce e oarecum ciudat având în vedere ce fan înrăit al cărţilor lui sunt (cu excepţia romanului CONSPIRAŢIA, pe care nu am putut să-l termin, deşi am încercat din greu… deh, nobody’s perfect).
Oricum, cred că INFERNO este un început potrivit  pentru noua imagine a acestui site, care va cuprinde de acum înainte un număr mult mai mare de recenzii (pentru cărţi sau filme) şi mai puţine „ştiri”.

Revenind la noul roman al maestrului Brown, INFERNO este ce-a de-a patra carte din seria ce-l are ca protagonist pe Robert Langdon, serie începută cu ÎNGERI ŞI DEMONI şi continuată cu arhicunoscutul COD AL LUI DA VINCI, urmat de SIMBOLUL PIERDUT.

Volumul descrie aventurile profesorului de simbologie de la Harvard, prins de această dată într-o enigmă ce are legătură cu Infernul lui Dante, descris în DIVINA COMEDIE.

Cartea începe alert, cu profesorul nostru, hotărât să dezlege toate misterele lumii (sau câte va reuşi înainte să dea domnu’ Brown colţu’), trezindu-se pe un pat de spital din Florenţa, locul unde s-a născut faimosul Dante Alighieri, cu memoria în ceaţă după ce, aparent, a fost ţinta unui asasinat (evident eşuat).

În scenă intră curând personajul feminin, tipic cărţilor lui Dan Brown, o doctoriţă drăguţă, atrasă, naturally, de profesor. Până la urmă cei doi se trezesc, tipic, pe fugă, după ce spitalul este luat cu asalt de cineva care doreşte moartea bunului profesor.

Pare familiar, nu? De fapt asta este cea mai mare problema cu această carte. Dan Brown, deşi un scriitor excepţional, urmează EXACT acelaşi traseu descris în ultimele două cărţi (ANGELS & DEMONS a fost ceva mai diferit): profesorul se trezeşte deodată prins într-o mare aventură, călătoreşte peste tot încercând să găsească indicii ascunse, e însoţit de o femeie frumoasă care e, inevitabil, vrăjită de el, se luptă cu o organizaţie secretă care, într-un fel sau altul, ameninţă soarta întregii omeniri (a.k.a. the new world order) şi lista continuă.

Deşi ar trebui să-i dau cărţii un mare minus pentru asta, trebuie să recunosc că formula lui nenea Brown e una de succes, care te face să întorci pagina. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult, cred, a fost faptul că romanul este unul foarte grafic. Practic vezi locurile descrise, tehnologiile schiţate (care dau o oarecare nuanţă de SF), oamenii şi aşa mai departe.

Tot la capitolul plusuri, am să pun şi faptul că INFERNO este mai bine scris şi mai captivant decât SIMBOLUL PIERDUT, pe care l-am citit în română, mulţumită unei colege şi pe care nu am ajuns niciodată să-l cumpăr.. de altfel, este singura carte cu Robert Langdon din care nu-mi mai amintesc aproape nimic.

Dacă nu mai aveţi răbdare până în august, când o să apară cartea şi la noi (mulţumită editurii Rao), puteţi să daţi câteva click-uri şi să o luaţi de pe Book Depository. Preţul e cam piperat, dar, zic eu, merită!

So, per total, dacă e să facem un clasament, ANGELS & DEMONS > INFERNO > THE DA VINCI CODE > THE LOST SYMBOL.

Titlul original: Inferno

Titlul în română: Infernul (probabil)

Autor: Dan Brown

Editura originală: Doubleday

Editura românească: Rao (din august)

Nota dată de mine: 9/10

THE SPOOK’S BLOOD (SÂNGELE VRACIULUI), de Joseph Delaney

the-spooks-blood-book-10

Pentru început, salutări tuturor! Numele meu este Andrei şi probabil mă veţi mai vedea pe aici de acum înainte. Sunt nou la capitolul recenzii, aşa că fiţi blânzi :).

Acum, revenind la carte, am cumpărat-o de curând şi am citit-o în timp record. Nici nu e de mirare, având în vedere că a zecea carte din CRONICILE WARDSTONE e plină de aventură şi de acţiune, ca de altfel toate romanele lui Delaney. De asemenea, ţin să menţionez ca lecturarea cărţii în engleza a fost o idee cât se poate de bună. Poate că e varianta mai dificilă, dar originalul e, ca de obicei, cel mai bun.

În ceea ce priveşte povestea propriu-zisă, în acest  volum Tom, alături de Vraci  şi de Alice, se întoarce din Irlanda în Comitat, după aventurile care l-au condus la Sabia Destinului (cred că asta e traducerea pentru the Destiny Blade) – care va avea un rol de jucat şi în cartea de faţa.

Volumul debutează cu imaginea Comitatului, sau a ceea ce a mai rămas din el în urma războiului. Cei trei reconstruiesc locuinţa distrusă a Vraciului, iar conflictul real începe în momentul în care în scenă apare unul dintre foştii ucenici ai Vraciului, Judd, care se dovedeşte a nu fi chiar ceea ce pare. Povestea îi poartă pe eroii noştri (scuzaţi formularea-clişeu), în cele din urmă, într-o confruntare cu un grup de vrăjitoare, originare din România (!!!), ce doresc trezirea lui Sisicoi (dubios nume), un vampir străvechi şi unul dintre cei mai puternici slujitori ai Diavolului.

Ceea ce atrage cel mai mult la SÂNGELE VRACIULUI, zic eu, sunt mizele foarte mari şi urmările anumitor acţiuni, unele de-a dreptul şocante şi implicând personajele principale care, de obicei, au parte de un anumit statut de siguranţă (fără să ofer vreun spoiler, vă invit să priviţi imaginea Vraciului de pe copertă).

În volum apar personaje noi şi vechi, unele pentru a oferi avertismente (care nu sunt chiar atât de surprinzătoare, deşi rămân la fel de şocante – iar aici vorbim despre Alice), iar altele pentru a le primi; unele pentru a întinde capcane, iar altele pentru a le cădea pradă.

Acţiunea e bine dozată, Delaney scrie la fel de bine ca întotdeauna, deci per total avem aici un volum grozav! Mai multe nu vă spun. Vă rămâne vouă să cumpăraţi cartea şi să o citiţi. Până atunci vă las (sper eu) entuziasmaţi!

Titlul original: THE SPOOK’S BLOOD

Titlul în română: SÂNGELE VRACIULUI

Editura (la care se va publica probabil prin toamnă, odată cu filmul după prima carte): Corint Junior

Autor recenzie: Andrei