No more „paranormal romance”!!! Please!

Poate că mulţi dintre voi şi-au dat seama din titlu despre ce este vorba. Şi poate că la fel de mulţi aţi ajuns pe acest blog pe baza căutărilor genului literar (mda…) de mai sus, gen pe care l-am găsit mereu interesant… sau cel puţin îl găseam, înainte ca sute de variante nereuşite al unui original bine realizat să înceapă să apară pe rafturile librăriilor.

Nu mă înţelegeţi aiurea: îmi place să citesc o carte cu vampiri (vârcolaci, nemuritori, fantome sau ce mama naibii or mai fi!), atâta vreme cât:

1. Ideea e câtuşi de cât abordată în mod original.

2. Dacă lipseşte originalitatea, atunci cel puţin cartea să nu pară scrisă de un copil de clasa a cincea!

3. Romanul să aibă cantităţile de paranormal şi romance bine dozate (sa ne înţelegem – dacă arunci nişte vampiri-globuri de discotecă în scenă asta nu înseamnă că e paranormal!). Consider că tiparul fantasy-ului trebuie să fie vizibil, bine documentat şi, în măsura în care se poate, credibil!.

Dacă o carte are cel puţin una dintre cele trei ingrediente de mai sus, atunci poate fi definită, cel puţin din punctul meu de vedere, ca o lectură acceptabilă.

Acum, ca să nu o mai iau pe ocolişuri, să vă dau câteva exemple. Să începem cu cele bune: seria VAMPIRII SUDULUI (sau TRUE BLOOD, pentru cei cărora le place serialul), ce-i are ca protagonişti (cel puţin în mare parte) pe omniprezenţii vampiri, dar şi vârcolaci şi creaturi care mai de care mai ciudate (însă introduse în text nu doar pentru o paradă a ciudăţeniilor, cum am văzut de atâtea ori, ci cu un motiv bun!), plus o telepată.  Scurt şi la obiect: m-a fascinat întotdeauna! Şi deşi deja am citit zece volume din serie, tot mai vreau! Asta e semnul că acele cărţi au fost cu adevărat BUNE! Alt exemplu pozitiv: cărţile lui ANNE RICE. Puţin mai… stilate şi mai clasice din anumite puncte de vedere, dar, incontestabil, bine scrise!

Desigur, din pĂcate, părţile proaste sunt întotdeauna mai numeroase decât cele bune… O să iau primul exemplu care-mi vine în minte (şi care a fost picătura care a umplut paharul) şi anume ultima carte citită: RITUALUL, primul volum din seria CERCUL SECRET (şi ultimul pentru mine), scrisă de L.J. SMITH. Am citit cartea din două motive: primul – sinopsis-ul suna  bine – în special parte cu un sabat al vrăjitoarelor! (păcat că asta a fost singura parte luminoasă…), iar cel de-al doilea – am vrut să văd cum scrie L.J. SMITH (pentru că, hai să recunoaştem, s-a făcut mare varză cu ea – cred că e o ea – în ultima vreme). Dezamăgire cruntă! Primul lucru care a făcut cartea una dintre cele mai amare lecturi ever a fost stilul autoarei (ce mă îndoiesc că a avut vreo legătura cu traducătorul, care, după câte se vede, a încercat să mai salveze câte ceva, deşi era evident că nu e nimic de salvat). Nu ştiu nimic despre autoare şi nici nu intenţionez să aflu, dar judecând după modul în care scrie (bineînţeles, în comparaţie cu alţi autori ai aceluiaşi gen – mi se pare corect să fac această comparaţie) cred că e undeva în şcoala generală, sau poate în primul an de liceu (a nu se face generalizare – ex: Paolini a scris Eragon la 15 ani şi aceea a fost o carte cu adevărat bine compusă!). Apoi personajele sunt plate, în special protagonista, înscriindu-se în tiparul deja faimos de fată lipsită de popularitate, mediocră şi mototoală chiar, care accidental se îndrăgosteşte de tipul cu puteri supranaturale, iar acţiunea lipseşte cu desăvârşire! Deşi volumul e foarte scurt, l-am terminat în cam două săptămâni (şi asta pentru că pur şi simplu nu-mi place să las lucrurile neterminate).

Alt exemplu: NU PLÂNGE SUB CLAR DE LUNĂ, de HEATHER DAVIS. E de ajuns să spun că are cam aceleaşi probleme cu romanul de mai sus, lectura neputând fi descrisă decât ca banală.

Apoi CĂDEREA, primul volum din seria CELE NOUĂ VIEŢI ALE LUI CHLOE KING, de LIZ BRASWELL, carte care cade în penibil mai rău decât celelalte două.

Cred că unora nu v-a scăpat faptul că aproape toate titlurile prezentate aparţin editurii Leda. Motivul e simplu: editura Leda, care obişnuia să publice cărţi (foarte) bune până acum vreo doi ani, a început să aducă pe piaţa românească o grămadă de… sincer, gunoaie. Există, bineînţeles, şi excepţii, aşa cum am arătat şi arătat. Deşi probabil vă gândiţi că apreciez seria VAMPIRII SUDULUI doar pentru că nu face parte din noul val, însă nu e aşa. Şi acest nou val are valorile lui, dar ele sunt infime în comparaţie cu eşecurile. Spre exemplu, o serie de  cărţi pe care o pot descrie oricând ca fiind remarcabilă, este FORŢELE RĂULUI ABSOLUT, a lui KELLEY ARMSTRONG. Romanele, trei la număr, pe lângă faptul că sunt bine scrise şi au personaje… tridimensionale (e primul termen la care m-am gândit), sunt şi pline de suspans, deloc previzibile şi, cred că cel mai important, genurile paranoramal şi romance sunt atât de bine împletite, încât cred că aproape orice cititor ar da credit autoarei.

În final (nu mai are rost să continui, pentru că oricum am impresia că lumea o să-mi sară-n cap din cauza acestui articol), ţin să precizez că nu faptul că sunt publicate cărţi proaste mă deranjează (fiecare e liber să citească ce doreşte), ci că, din cauza numărului lor, alte cărţi, inevitabil mai bune, sunt lăsate deoparte şi, prin urmare, eu (ca cititor) pierd şansa de a le citi (pentru că, trebuie să admitem, citeşti mai uşor în limba română decât în orice altă limbă – engleză în general, lucru foarte firesc de altfel).

That’s all folks!

P.S. – cine are chef de o povestioară fantasy, care NU are nimic de-a face cu vreun vampir :), click aici.

Reclame