Recomandare serial (5): DA VINCI’S DEMONS

Salutare tuturor! Eu sunt Alex sau Alexei (cum vreţi) şi de acum înainte voi publica articole pe acest blog în legătură cu diverse chestii.

M-am decis să încep cu o categorie pe care Răzvan a lăsat-o în paragină: cea a recomandărilor de seriale. Acum, eu-s un mare amator de seriale şi le prefer filmelor pentru că durează mai mult. Iar dacă sunt bune, normal că-mi place să ştiu cât mai multe. Dacă nu-s bune… ca la fiecare lucru, există şi-o parte proastă.

Aşa, primul serial pe care-l voi recomanda este unul nou, apărut anul acesta. Evident, din titlu v-aţi dat seama deja despre ce e vorba: DA VINCI’S DEMONS.  Tot la fel de evident este şi că producţia are în centru viaţa lui Leonardo da Vinci, mai exact timpul său petrecut în Florenţa şi legăturile pe care acesta le-a avut cu puternica familie Medici.

Acum să nu vă gândiţi că serialul este unul biografic. Nici pe departe. De fapt, cam singurul lucru pe care l-au respectat producătorii este contextul istoric… şi nici pe el în totalitate.

Leonardo din serial nu are aproape nimic în comun cu cel din realitate. Iar realitatea istorică este schimbată frecvent.

***SPOILER***

Un exemplu în acest sens este episodul 6 (cred) al primului sezon, în care da Vinci are o întrevedere cu Vlad Ţepeş… da, aţi auzit… sau citit bine. Evident, Ţepeş este prezentat mai degrabă ca Dracula. Sunt şi câteva informaţii istorice, deşi într-o mică parte greşite (Vlad NU  a fost prinţul Transilvaniei…). Oricum, domnitorul valah se autodescrie ca fiind un slujitor al lui Lucifer, care l-a ajutat, se pare, să scape din temniţele turcilor. Se face o referire la cetatea Poenari, unde se desfăşoară întâlnirea, care nu seamănă cu cel din realitate, iar ţinuturile peste care domneşte Ţepeş sunt veşnic întunecate şi sinistre. BUHUHU!

***SPOLER***

Cu toate acestea, serialul s-a dovedit a fi supercaptivant. Am urmărit toate cele 8 episoade ale primului sezon într-o zi, ceea ce spune multe, având în vedere că am un deficit de atenţie. Sezonul al doilea va debuta în aprilie anul viitor.

Din distribuţie fac parte Tom Riley, Laura Haddock (da, salivăm deja :)) şi Gregg Chillin, iar regia a fost asigurată în mare parte de David S. Goyer, cunoscut pentru munca sa în universul DC Comics (THE DARK KNIGHT & MAN OF STEEL).

Vizual, DA VINCI’S e un festin, chiar dacă nu respectă neaapărat convenţiile vremii: de exemplu, vestimentaţia pare luată dintr-un magazin şic din zilele noastre. Dar asta nu schimbă faptul că, luate în totalitate, scenele arată foarte mişto.  

Ca un plus, descrierea de pe Cinemagia sună cam aşa:

Serialul urmăreşte poveştile nespuse despre viaţa lui Leonardo Da Vinci în anii săi petrecuţi în Florenţa Renascentistă. În vârstă de 25 de ani, artist, inventator, spadasin, amant, visător şi idealist, el se lupta cu graniţele propriului său timp şi realităţi, pe măsură ce începe nu numai să vadă viitorul, dar să-l şi inventeze.

Nu prea mult, dar te face curios… sau cel puţin m-a făcut pe mine.

Ca un avertisment de final, dacă sunteţi pudici nu încercaţi să urmăriţi. DA VINCI’S DEMONS este o producţie în genul GAME OF THRONES sau SPARTACUS, deci e ceva conţinut pentru adulţi pe-acolo. Hmm… dar când a oprit asta pe cineva? 🙂

Da Vinci’s Demons trailer

Anunţ

Pe scurt şi la obiect: blogul va avea de acum înainte mai mulţi autori (deşi nu am fost chiar singur nici până acum…), iar motivul pentru care am decis să apelez la colaborări este simplu: există multe tipuri de cititori în mediul online, iar eu nu pot avea decât opinia mea şi preferinţele mele, care, de multe ori, nu coincid cu ale altora. Concluzia: cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.

Fiecare se va specializa, la modul general vorbind, pe un anumit teritoriu: ştiri, cronică de film, recenzie (din nou, aici chiar nu eram capabil să acopăr foarte multe domenii, iar pe unele nici nu voiam să le încerc măcar… de exemplu: paranormal romance). În momentul acesta nu pot să confirm decât doi colaboratori, pe Laura, care a fost de acord să preia genul sus-numit şi altele pe lângă şi pe Alex, ale cărui articole se vor axa pe teme mai diverse.

Un alt motiv pentru care am apelat la această metodă este speranţa că astfel blogul îşi va îmbogăţi conţinutul constant, fără pauzele cu care v-am obişnuit până acum.

Şi cam atât pentru moment…

Magykhurin – încheiat 🙂

SKY ON FIRE (MONUMENT 14 #2), de Emmy Laybourne

După ce prima carte m-a lăsat cumva prins între wow şi meh, a doua parte din seria MONUMENT 14, scrisă de Emmy Laybourne, a clarificat anumite lucruri şi a adus ceea ce îi lipsea, în principal, naraţiunii: un mod matur de a scrie.

Deoarece nu pot face o recenzie fără să mă refer la evenimentele din romanul întâi, articolul de faţa va conţine spolilere. Aşa ca, dacă vă trece prin cap să daţi o şansă seriei, mai bine nu citiţi mai departe.

SKY ON FIRE continuă povestea puştilor prinşi într-un uriaş magazin universal, în timp ce afară apocalipsa face ravagii. La finalul primului volum, după ce îşi dau seama că locul nu mai este sigur, cei paisprezece se hotărăsc să încerce să ajungă la Denver unde, se zvonea, oamenii erau ridicaţi de elicoptere şi duşi departe de dezastrul toxic provocat de scurgerea de chimicale de la NORAD. Însă, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, protagoniştii ajung să se despartă, unii rămânând în supermagazin, iar ceilalţi încercându-şi norocul cu autobuzul care îi adusese la început acolo.

Astfel, cartea a doua se structurează pe două planuri, surprinse prin ochii lui Dean, personajul principal din primul roman, şi prin cei ai fratelui său, Alex (care pleacă spre Denver). Acesta a fost unul dintre lucrurile care mi-au plăcut la SKY ON FIRE. Aflăm astfel mai multe despre lumea de afară şi despre prăpădul cauzat de schimbarea bruscă a mediului. Aceasta este descrisă ca un loc întunecat şi periculos, plin de criminali, hoţi, şi, cel mai important, de aerul care are efecte diferite asupra fiecărei persoane în parte, în funcţie de grupa lor sangvină.

Ceea ce a făcut lectura plăcută a fost ritmul rapid care i-a lipsit volum 1, plus pierderea explicaţiilor agasante, copilăreşti, semn că, poate, autoarea şi-a dat seama că persoanele care îi citesc cartea nu sunt bătute-n cap.

De asemenea, numărul situaţiilor în care personajele iau decizii stupide, de neînţeles, s-a redus semnificativ, ceea ce nu e decât de bine.

Per total, SKY ON FIRE  a fost o carte bună, lucru datorat, probabil, şi faptului că aşteptările mele nu au fost prea mari. Nu-mi mai rămâne decât să aştept anul viitor pentru următoarea parte.

Titlul original: Monument 14: Sky on fire

Autor: Emmy Laybourne 

Editura: Feiwel & Friends

Număr de pagini: 212

Nota dată de mine: 8/10

Deus Ex: Human Revolution – game trailer

I rarely play computer games. Pur şi simplu nu am răbdare pentru ele. Însă dau uneori peste surprize în ceea ce priveşte dorinţa mea de a juca aşa ceva şi astfel de surprize sunt cauzate de trailere ca acesta de mai jos. În privinţa calităţii imaginii, efectelor, soundtrack-ului, trailerul pentru Deus Ex: Human Revolution este mai bun decât majoritatea spoturilor pentru filme!

Visually it’s striking. Ideea şi modul de realizare sunt superbe. Însă efectele de sunet sunt cele care fac din videoclipul de faţă cel mai bun trailer pe care l-am văzut de ceva vreme încoace. Just take a look:

Deus Ex: Human Revolution trailer

Pentru cei interesaţi să afle mai multe despre joc şi temele abordate în el, destul de multe şi suprinzător de serioase şi profunde, click aici.

MONUMENT 14, de Emmy Laybourne

Mama ta te avertizează că o să pierzi autobuzul; îl poate deja vedea apropiindu-se. Iar tu nu te opreşti să o îmbrăţişezi şi să-i spui că o iubeşti. Nici nu-i mulţumeşti pentru că este un părinte bun şi înţelegător. Bineînţeles că nu — pur şi simplu cobori scările cât poţi de repede şi o iei la fugă.

Dar dacă aceea ar fi ultima oară când o vei vedea? Atunci începi să-ţi doreşti să te fi oprit şi să fi făcut toate acele lucruri. Poate chiar ai vrea să fi pierdut autobuzul.

Dar autobuzul înainta rapid, aşa că am fugit…

În volumul de debut al lui Emmy Laybourne, paisprezece copii de vârste diferite se refugiază într-un uriaş magazin universal în timp ce afară o serie de evenimente, începând cu o furtună de grindină şi încheindu-se cu o masivă vărsare de chimicale, schimbă imaginea lumii aşa cum o ştiau.

Sinopsisul de mai sus şi coperta reprezintă motivul pentru care am pus mâna pe cartea scrisă de Emmy Laybourne. Şi sunt fericit că am făcut-o, deşi romanul este departe de a fi perfect.

După cum se poate deduce şi din scurta prezentare, volumul prezintă lupta pentru supravieţuire a unui grup (format din adolescenţi, elevi în şcoala primară şi copii de gradiniţă) care, surprins de o furtună de grindină de o violenţă fără precedent, îşi caută adăpost în interiorul unui magazin universal. În acest timp, condiţiile în lumea de afară continuă să se înrăutăţească, pornind de la tsunami-uri care lovesc coastele şi culminând cu o catastrofică scurgere de chimicale a căror sursă este NORAD (Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială), care au un efect diferit asupra fiecărei persoane, în funcţie de grupa lor sangvină (astfel, unii devin ucigaşi monstruoşi, alţii sunt cuprinşi de o stare avansată de paranoia sau pier din cauza unui tip de hemoragie, în timp ce ultima grupă rămâne relativ neatinsă, pierzându-şi însă capacitatea de reproducere).

Am spus că romanul este departe de perfecţiune şi am să explic de ce. Primul lucru care nu mi-a plăcut a fost începutul. Practic vorbind, ai două pagini în care sunt introduse personajele (care sunt foarte tipice: Dean, cel din perspectiva căruia se povesteşte, genul de adolescent nepopular – se putea altfel?!, Jake, mister popularitate, erou de fotbal (american), Brayden, batăuşul, Astrid, fata căreia niciun tip nu-i poate rezista etc.), apoi totul o ia razna. Deşi la o carte îmi place un ritm alert, asta mi s-a părut prea de tot.

Apoi mai e şi stilul de a scrie al autoarei. De obicei, când citesc în engleză, îmi e mai greu să mă leg de asta, dar unele secvenţe par scrise de un copil de cinci ani, în timp ce altele sunt chiar foarte bine compuse.

Şi mai e şi marea problemă a explicaţiilor. Din punctul ăsta de vedere am avut uneori impresia că scriitoarea crede că publicul ţintă este format din imbecili şi tocmai de aceea trebuie să explice anumite lucruri ca unor copii de doi ani. I mean WTF?

Trecând peste problemele evidente, cartea are o ideea interesantă şi, după ce ai trecut de primele 50 de pagini, te ţine pur şi simplu lipit. Având în vedere că ador romanele şi filmele cu temă apocaliptică, MONUMENT 14 şi-a făcut treaba. Şi cum am deja şi al doilea volum al seriei, SKY ON FIRE, plus cele două scurte cărţi adiţionale, trei recenzii la cărţile lui Emmy Laybourne probabil o să urmeze.

Titlul original: Monument 14

Autor: Emmy Laybourne 

Editura: Feiwel & Friends

Număr de pagini: 294

Nota dată de mine: 7,7/10