Astăzi Warner Bros Pictures a eliberat primul trailer pentru a doua parte din trilogia THE HOBBIT: THE DESOLATION OF SMAUG, care va rula în cinematografele din lumea întreagă începând cu 13 decembrie 2013. And damn, that looks gorgeous!
The Hobbit: Desolation of Smaug – trailer #1
Cartea autorului britanic Phil Rickman, adusă şi pe piaţa românească de Nemira sub titlul URZEALA PĂCATULUI (o traducere cât se poate de poetică după părerea mea) prezintă toate ingredientele ce compun reţeta unui thriller-horror de succes: crime sângeroase (şi bizare), spirite neliniştite, o casă veche şi cineva dornic să rezolve misterul.
Dar hai s-o luăm… cu sfârşitul. Cea care încearcă elucidarea întâmplărilor ciudate este Merrily Watkins (evident – protagonista), ajutată mai mult sau mai puţin de fiica ei, Jane şi de prietenul acesteia, Lol Turner, cântăreţ de muzică folk.
Casa veche la care m-am referit este Master House, o construcţie medievală, plasată în apropierea graniţei cu Ţara Galilor (chiar daca nu se leagă, uite încă un exemplu al naţionalismului englezesc), care este cumpărată de Ducele de Cornwall cu scopul de a fi restaurată.
Probleme încep atunci când Fuschia, o tânără care ajuta la restaurare, raportează că i s-au întâmplat lucruri ciudate (prin asta se înţelege că este vorba de fapte ce trec de graniţele naturalului). Şi aici intervine eroina, angajată de episcopul de Hereford, a cărei misiune e să cerceteze si să rezolve problema.
Avem parte de o frumoasă descriere (devenită aproape specifică autorilor englezi) a prezentului, cât şi a trecutului, pentru că, după
câte se pare, manifestările fantomatice au o oarecare legătură cu o veche biserică aflată în apropiere, ridicată de cavalerii templieri (da, uite un alt ingredient al succesului).
Am menţionat la un moment dat şi nişte crime, deci vă voi spune că ele se referă la moartea sus-numitei Fuschia şi a iubitului ei, care reprezintă de fapt unul dintre punctele majore de cotitură ale cărţii (până la acest eveniment, declaraţia tinerei restauratoare nu fusese luată prea în serios de protagonistă, de Merilly, datorită asemenării ei cu una dintre poveştile autorului de ficţiune horror M.R. James, care trăise acolo…).
Oricum, după cum puteţi observa, lucrurile se complică destul de mult, deci voi înceta să mai încerc să vă spun despre întâmplări. E mult mai uşor şi mai plăcut să le descoperiţi voi singuri!
În schimb, vă voi spune ce mi-a plăcut la carte, începând cu stilul de a scrie al lui Phil Rickman, un stil care m-a captivat, în ciuda faptului că uneori se poate observa tendinţa de „a întinde” prea mult lucrurile (de altfel, cartea este destul de stufoasă). Apoi mai este şi modul de construi personajele (aici am avut impresia că uneori autorul de concentrează atât de mult pe eroină, încât uită puţin de celelalte personaje), nu extraordinar de detaliat dar care te face să-ţi pese de soarta lor.
To sum up (cum ar spune englezii), prima carte a lui Rickman pe care am pus mâna s-a dovedit a fi o lectură plăcută, care (folosind deja un clişeu) te ţine în priză şi pe care o pot recomanda cu multă căldură şi altora!
Titlul original: The Fabric of Sin
Titlul românesc: Urzeala păcatului
Autor: Phil Rickman
Editura originală: Quercus
Editura românească: Nemira
Nota dată de mine: 7,5/10
Cartea lui Hailey este primul roman poliţist pe care îl citesc vara aceasta şi a venit ca o surpriză plăcută şi neaşteptată. Auzisem de autor, deşi nu citisem niciodată ceva scris de el, aşa că achiziţionarea volumului nu a fost chiar o decizie grea. Acum, de ce a fost o surpriza neaşteptată? Pentru că a fost un roman poliţist cu tentă de thriller religios. Deşi citisem sinopsisul înainte şi acolo se menţiona un preot, nu mă aşteptam la un criminal obsedat de a fi mâna dreaptă a lui Dumnezeu.
Dar s-o luăm cu începutul. Romanul spune povestea lui Malcolm Ainslie, fost preot, acum detectiv în cadrul poliţiei din Miami, care se confruntă cu o ameninţare teribilă: un ucigaş religios fanatic, denumit “Animalul”, datorită cruzimii de care dă dovada, ce îşi desăvârşeşte crimele prin diferite simboluri care aduc aminte de Cartea Revelaţiei.
În cele din urmă ucigaşul este prins, însă capturarea lui devine cât de curând doar începutul problemelor pentru detectivul din Miami. Acesta îl arestează pe ucigaş doar pentru a afla mai târziu că el nu este responsabil de toate crimele comise.
Deşi la început are îndoieli cu privire la veridicitatea confesiunii lui Elroy Doil (acesta fiind adevăratul nume al criminalului), Malcolm descoperă în cele din urmă (lucru datorat şi cunoştinţelor sale religioase) că una dintre morţi, cea a unui consilier public, nu se încadrează în tiparele asasinatelor de până atunci.
Şi de aici începe urmărirea celui de-al doilea “tip rău”, un imitator care se dovedeşte la fel de greu de prins ca şi cel pe care-l copiază.
În ceea ce priveste stilul de scriere al lui Arthur Hailey, pot spune doar că este curgător, păstrând ritmul alert al romanelor poliţiste moderne, dar având şi câteva trăsături clasice. În unele momente îmi aminteam de cărţile unui alt Arthur, Sir Arthur Conan Doyle, lucru care m-a bucurat într-o oarecare măsură.
O altă calitatea este capacitatea autorului de a te ţine legat de carte, în special când este vorba de o scriere de dimensiuni considerabile (peste şapte sute de pagini). Consider că o persoana citeşte şi este impresionată de o anumită carte pentru că o înţelege, pentru că la problemele prezentate, oricât de complicate şi pline de chichiţe ar fi, se găseşte până la urmă o cale de rezolvare eficientă şi inteligentă, chiar dacă nu simplă. Şi cred că Hailey a reuşit asta cu brio.
Per total – o lectură solidă!
Titlul românesc: Detectivul
Titlul original: Detective
Autor: Arthur Hailey
Editura românească: Nemira
Traducător: Silviu Genescu
Nota dată de mine: 7/10
Ţin să menţionez încă de la început că aceasta va fi o recenzie destul de scurtă, având în vedere că întregul volum scris de Tim Burton poate fi citit în maxim 20 minute. În mod normal, nu m-aş fi chinuit să scriu un articol despre o astfel de carte, dar versurile cuprinse în MELANCOLICA MOARTE A BĂIATULUI-STRIDIE sunt, după câteva momente de gândire, mult mai adânci decât dau impresia la prima vedere.
Ca un mare fan al regizorului şi scenaristului Tim Burton, am fost surprins să aflu că este şi scriitor. Am primit cartea cadou, deci pe această cale ţin să mulţumesc persoanei respective. Revenind la volumul de faţa, universul literar al lui „Tim cel Crud” nu este foarte diferit de cel cinematografic. Personajele întâmplărilor sunt neobişnuite, inadaptate, stranii şi sfârşesc adesea tragic. Dintre ele, cele care mai interesante mi s-au părut Băiatul-stridie, protagonistul uneia dintre întâmplări, Voodooţica, Băiatul cu piroane în ochi şi Mumiuţul. Deşi la început ai avea tendinţa să râzi de numele personajelor, aventurile lor îţi dau o impresie diametral opusă.
Una dintre temele care se reiau cel mai des este, în mod destul de tulburător, cea a copiilor nedoriţi sau abandonaţi; povestea Băiatului-stridie, spre exemplu, devorat de propriul tată pe motiv că „se spune că stridiile-s afrodisiac”, îţi lasă un gust amar.
Cartea este memorabilă nu numai pentru versuri însă, ci şi pentru ilustraţiile realizate tot de Tim Burton, care însoţesc fiecare scenă şi care mi-au amintit cumva de filmul animat FRANKENWEENIE al aceluiaşi regizor.
Deci, dacă daţi întâmplător peste volum şi aveţi nevoie de câteva minute de relaxare, nu ezitaţi!
„Melancolica moarte a băiatului-stridie exprimă cu intensitate suferinţa unui adolescent marginalizat. Ca şi filmele sale, poemele lui Tim Burton reuşesc să fie deopotrivă copilăreşti şi sofisticate, împletind inocenţa cu macabrul.”
(New York Times)
„În maniera povestirilor unor Shel Silverstein, Roald Dahl sau Edward Gorey – dar provenind dintr-un şi mai perfid tărîm al fanteziei –, poveştile înfiorătoare ale lui Tim Burton invocă fantasticul cu o oarecare demenţă.”
(Entertainment Weekly)
„Copiii din poveştile acestui Tim cel Crud – «părintele» lui Edward Omul-Foarfecă, al Călăreţului fără Cap şi al Miresei-cadavru – sînt bizare bricolaje a două lumi. Pe jumătate minerale, obiecte, plante sau moluşte, condamnaţi la diferenţă, la batjocură şi, în cele din urmă, la crude morţi premature, personajele lui Burton sînt, de fapt, epifanii infantile care incomodează şi stînjenesc prin stranietatea lor. Proscrişi încă de la naştere, aceşti monstruleţi mecanomorfi, aceşti alieni candizi, aceste deşeuri cu suflet copilăresc în izolare şi singurătate. Normalitatea le face rău, iar oamenii nu ştiu să-i iubească pe cei care nu le seamănă.”
(Marius Chivu)
Titlul original: The Melancholy Death of Oyster Boy & Other Stories
Titlul românesc: Melancolica moarte a Băiatului-stridie şi alte istorii
Autor: Tim Burton
Editura românească: Humanitas
Traducător: Marius Chivu
Nota dată de mine: 6,5/10
Stând şi gândindu-mă bine, cred că aceasta este prima recenzie la o carte scrisă de Dan Brown publicată pe blogul acesta, ceea ce e oarecum ciudat având în vedere ce fan înrăit al cărţilor lui sunt (cu excepţia romanului CONSPIRAŢIA, pe care nu am putut să-l termin, deşi am încercat din greu… deh, nobody’s perfect).
Oricum, cred că INFERNO este un început potrivit pentru noua imagine a acestui site, care va cuprinde de acum înainte un număr mult mai mare de recenzii (pentru cărţi sau filme) şi mai puţine „ştiri”.
Revenind la noul roman al maestrului Brown, INFERNO este ce-a de-a patra carte din seria ce-l are ca protagonist pe Robert Langdon, serie începută cu ÎNGERI ŞI DEMONI şi continuată cu arhicunoscutul COD AL LUI DA VINCI, urmat de SIMBOLUL PIERDUT.
Volumul descrie aventurile profesorului de simbologie de la Harvard, prins de această dată într-o enigmă ce are legătură cu Infernul lui Dante, descris în DIVINA COMEDIE.
Cartea începe alert, cu profesorul nostru, hotărât să dezlege toate misterele lumii (sau câte va reuşi înainte să dea domnu’ Brown colţu’), trezindu-se pe un pat de spital din Florenţa, locul unde s-a născut faimosul Dante Alighieri, cu memoria în ceaţă după ce, aparent, a fost ţinta unui asasinat (evident eşuat).
În scenă intră curând personajul feminin, tipic cărţilor lui Dan Brown, o doctoriţă drăguţă, atrasă, naturally, de profesor. Până la urmă cei doi se trezesc, tipic, pe fugă, după ce spitalul este luat cu asalt de cineva care doreşte moartea bunului profesor.
Pare familiar, nu? De fapt asta este cea mai mare problema cu această carte. Dan Brown, deşi un scriitor excepţional, urmează EXACT acelaşi traseu descris în ultimele două cărţi (ANGELS & DEMONS a fost ceva mai diferit): profesorul se trezeşte deodată prins într-o mare aventură, călătoreşte peste tot încercând să găsească indicii ascunse, e însoţit de o femeie frumoasă care e, inevitabil, vrăjită de el, se luptă cu o organizaţie secretă care, într-un fel sau altul, ameninţă soarta întregii omeniri (a.k.a. the new world order) şi lista continuă.
Deşi ar trebui să-i dau cărţii un mare minus pentru asta, trebuie să recunosc că formula lui nenea Brown e una de succes, care te face să întorci pagina. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult, cred, a fost faptul că romanul este unul foarte grafic. Practic vezi locurile descrise, tehnologiile schiţate (care dau o oarecare nuanţă de SF), oamenii şi aşa mai departe.
Tot la capitolul plusuri, am să pun şi faptul că INFERNO este mai bine scris şi mai captivant decât SIMBOLUL PIERDUT, pe care l-am citit în română, mulţumită unei colege şi pe care nu am ajuns niciodată să-l cumpăr.. de altfel, este singura carte cu Robert Langdon din care nu-mi mai amintesc aproape nimic.
Dacă nu mai aveţi răbdare până în august, când o să apară cartea şi la noi (mulţumită editurii Rao), puteţi să daţi câteva click-uri şi să o luaţi de pe Book Depository. Preţul e cam piperat, dar, zic eu, merită!
So, per total, dacă e să facem un clasament, ANGELS & DEMONS > INFERNO > THE DA VINCI CODE > THE LOST SYMBOL.
Titlul original: Inferno
Titlul în română: Infernul (probabil)
Autor: Dan Brown
Editura originală: Doubleday
Editura românească: Rao (din august)
Nota dată de mine: 9/10
Pentru început, salutări tuturor! Numele meu este Andrei şi probabil mă veţi mai vedea pe aici de acum înainte. Sunt nou la capitolul recenzii, aşa că fiţi blânzi :).
Acum, revenind la carte, am cumpărat-o de curând şi am citit-o în timp record. Nici nu e de mirare, având în vedere că a zecea carte din CRONICILE WARDSTONE e plină de aventură şi de acţiune, ca de altfel toate romanele lui Delaney. De asemenea, ţin să menţionez ca lecturarea cărţii în engleza a fost o idee cât se poate de bună. Poate că e varianta mai dificilă, dar originalul e, ca de obicei, cel mai bun.
În ceea ce priveşte povestea propriu-zisă, în acest volum Tom, alături de Vraci şi de Alice, se întoarce din Irlanda în Comitat, după aventurile care l-au condus la Sabia Destinului (cred că asta e traducerea pentru the Destiny Blade) – care va avea un rol de jucat şi în cartea de faţa.
Volumul debutează cu imaginea Comitatului, sau a ceea ce a mai rămas din el în urma războiului. Cei trei reconstruiesc locuinţa distrusă a Vraciului, iar conflictul real începe în momentul în care în scenă apare unul dintre foştii ucenici ai Vraciului, Judd, care se dovedeşte a nu fi chiar ceea ce pare. Povestea îi poartă pe eroii noştri (scuzaţi formularea-clişeu), în cele din urmă, într-o confruntare cu un grup de vrăjitoare, originare din România (!!!), ce doresc trezirea lui Sisicoi (dubios nume), un vampir străvechi şi unul dintre cei mai puternici slujitori ai Diavolului.
Ceea ce atrage cel mai mult la SÂNGELE VRACIULUI, zic eu, sunt mizele foarte mari şi urmările anumitor acţiuni, unele de-a dreptul şocante şi implicând personajele principale care, de obicei, au parte de un anumit statut de siguranţă (fără să ofer vreun spoiler, vă invit să priviţi imaginea Vraciului de pe copertă).
În volum apar personaje noi şi vechi, unele pentru a oferi avertismente (care nu sunt chiar atât de surprinzătoare, deşi rămân la fel de şocante – iar aici vorbim despre Alice), iar altele pentru a le primi; unele pentru a întinde capcane, iar altele pentru a le cădea pradă.
Acţiunea e bine dozată, Delaney scrie la fel de bine ca întotdeauna, deci per total avem aici un volum grozav! Mai multe nu vă spun. Vă rămâne vouă să cumpăraţi cartea şi să o citiţi. Până atunci vă las (sper eu) entuziasmaţi!
Titlul original: THE SPOOK’S BLOOD
Titlul în română: SÂNGELE VRACIULUI
Editura (la care se va publica probabil prin toamnă, odată cu filmul după prima carte): Corint Junior
Autor recenzie: Andrei
Book's Kingdom 